Jocuri: Prince of Persia The Lost Crown este excelent

Noul Prince of Persia este unul dintre cele mai bune jocuri pe care le-a făcut Ubisoft în ultimii ani. L-am jucat cu plăcere, am scris acest review după finalizare 100% cu practic totul explorat și aproape toate quest-urile secundare făcute. Puține jocuri au reușit să mă țină până la acel nivel.

Prince of Persia: The Lost Crown este un platformer precum primul Prince of Persia, joc care a rămas în istorie. The Lost Crown este tot un platformer, practic un joc 2D (teoretic i se zice 2,5D, dar astea sunt detalii) care combină secțiunile de capcane prin care trebuie să sari și să alergi cu luptele cu diverși inamici, iar jocul curent excelează la ambele capitole.

Treaba asta cu capcanele este bine făcută. Secțiunile respective de “platforming” sunt de obicei scurte și cresc progresiv în dificultate, totul fiind astfel reglat încât să se potrivească natural cu progresia skill-ului tău în această privință. Printr-unele treci rapid și te gândești “am devenit bun”, la altele te chinui o vreme, dar la fiecare trecere parcă ești tot mai aproape de final și la un moment dat intervine în ecuație memoria mușchilor și le execuți perfect și la capăt ai sentimentul acela de satisfacție pe care ți-l dă o dificultate reglată cu cap.

Secțiunile respective sunt ceea ce vă așteptați uzual de la un astfel de joc. Sari peste țepi, te agăți de bârne, eviți capcane mobile, ba pe măsură ce joci și capeți noi puteri, mai bagi și câte un double jump, o agățare la distanță, un slide etc.

De obicei mie nu-mi plac astfel de jocuri pentru că nu am talent la apăsat butoane în ordinea și la momentul potrivit, dar Prince of Persia nu este foarte dificil sau măcar nu devine niciodată frustrant. Dacă ții musai, există în setări și opțiuni de a sări peste astfel de secțiuni care țin de povestea principală.

Luptele sunt și ele bine gândite. Sunt mai multe tipuri de inamici în joc, mici și mari, fiecare cu mișcările sale speciale. Poți juca Prince of Persia foarte bine și apăsând “attack” până îi omori, dar cu un minim de efort înveți câteva combo-uri bune sau trucuri de a face un lanț de atacuri care să dea damage mare sau să nu lase inamicii să contra-atace.

Lupta se bazează și pe clasicele dodge și parry, inclusiv apăsări la momentul potrivit pentru o ripostă puternică, dar nu vă închipuiți vreun Elden Ring aici, ci un sistem mult mai permisiv și care face jocul mult mai plăcut și casual, cel puțin pe dificultatea normală. Sunt și destul de mulți boși în joc, ceea ce mi-a plăcut.

Toate momentele de luptă sunt, de fapt, plăcute și nu m-a deranjat să le repet. Atunci când revii printr-o zonă (sau dacă mori și o reiei), toți inamicii au revenit pe poziție. Asta nu m-a deranjat niciodată, fiind chiar plăcut să-i mai iei o dată la cotonogit, în special după ce mai descoperi vreo putere nouă.

Personajul tău este Sargon, cel mai tânăr dintre The Immortals, un grup de luptători foarte buni ai Persiei. Când prințul regatului este răpit de un general trădător și dus în vechiul oraș de pe muntele Qaf, care fusese abandonat de ceva vreme, acești “nemuritori” se duc să-l salveze.

Aici se complică lucrurile, pentru că vechiul oraș fusese părăsit dintr-un motiv bun și acum este ocupat de tot felul de inamici și vrăji și alte fenomene supranaturale. Povestea are și diverse răsturnări de situație și momente interesante, dar, oarecum în ton cu jocul 2D, este spusă într-un mod simplu, prin desene și puține cutscenes animate.

Mie mi-a plăcut mult grafica din Lost Crown. O fi un joc practic 2D, dar este foarte bine desenat și nivelurile din joc, dar și peisajele din spatele lor, sunt pline de culoare și în general plăcute vizual. Harta în sine este, de asemenea, foarte mare. Am avut de mai multe ori surpriza să descopăr noi zone foarte întinse atunci când credeam că nu mai am ce descoperi cu adevărat nou.

Singurul lucru de care mă pot plânge apropo de hartă și, de altfel, singurul lucru de care mă pot plânge în întreg jocul este că harta în sine nu-ți spune când o zonă este inaccesibilă pentru că încă nu ai vreo putere specială care să te ducă acolo. Uneori te prinzi tu singur de asta, că-ți dai seama că trebuie să sari mult mai mult ca să poți ajunge undeva. Alteori, însă, te gândești că poate ai ratat tu ceva sau nu găsești soluția potrivită sau combinația de puteri pentru a reuși să te cațeri undeva. Mi-ar fi plăcut un soi de indicator de genul “pe aici este momentan blocat”.

Tot la capitolul puteri, Sargon are la dispoziție niște lovituri speciale, numite Surges, care fac damage. Abilitățile personajului pot fi modificate prin amulete. Poți purta un număr finit de amulete, iar acestea îți dau diverse avantaje, precum rezistență mai mare la foc sau umplere mai rapidă a energiei. Sunt destul de multe în joc pentru a se potrivit, de fapt, cu orice stil de joc. Dacă ești genul care parează mult, vei prefera amuleta care îți dă energie la fiecare parry; dacă ești genul care și-o ia, o vei prefera pe cea care îți dă energie de câte ori iei damage șamd.

Nu am găsit nici un bug în joc. Ce-i drept, nu este unul foarte complex, nu-i vreun Far Cry sau Starfield. Totul a mers bine de la cap la coadă și este printre puținele jocuri care au reușit să mă ambiționeze să-l termin, în parte și pentru că mă făcea mereu curios despre ce mai urmează, ce mai descopăr și ce noi puzzle-uri mai apar.

Pentru mine Prince of Persia poate fi un nominalizat la titlul de cel mai bun joc al anului 2024, deși acesta abia a început. Sper să apară și o continuare, relansare seriei pare bine făcută cu acest The Lost Crown, iar Ubisoft ar trebui să profite de asta.

Prince of Persia poate fi jucat pe PS4 sau PS5 și pe PC (Epic Games, Ubisoft) și Xbox și Switch. Costă 50 de euro, nu 70 ca alte jocuri. Cel mai bine se joacă pe consolă sau măcar cu un controller conectat la PC. Există și un demo ce poate fi jucat gratuit.