Mă apropii de un burnout și urmează o perioadă de forțaj (și alte asemenea gânduri happy)

Mă apropii din nou de un burnout. Am citit destule despre stres, epuizare și depresie și am trecut prin mai multe burnout-uri (sau aproape-burnout-uri) ca să recunosc semnele unuia atunci când se apropie.

De altfel, am fost aproape de o epuizare totală prin septembrie. Din fericire, am văzut semnele din timp și am… redus ritmul. Când lucrezi pe cont propriu și cantitatea de muncă este proporțională cu return-ul pe care-l ai, indiferent de natura lui, cazi în capcana de a munci întotdeauna, cât de mult poți. Întotdeauna mai poți face ceva. Întotdeauna poți amâna ora de relaxare pentru ziua de mâine, cu gândul că acum mai vine rezolvi și treaba asta care așteaptă de ceva vreme.

Cei care sunteți în situații asemănătoare știți la ce mă refer.

Deci asta s-a mai întâmplat recent, dar am reușit să evit problema înainte de a mă lovi frontal de ea. Am micșorat ritmul. Mi-am impus un anumit program care să includă și timpi de relaxare, iar în weekend nu am muncit deloc. Am găsit și timpul să joc câte ceva. Am avut un work-life balance bun, ca să zic așa, pentru că și împrejurările mi-au permis asta. Am avut și o mică vacanță care mi-a încărcat bateriile.

Apoi, însă, a urmat o perioadă atât de încărcată încât m-a lăsat epuizat ca după un maraton. Continuă acea perioadă, de altfel, și se anunță doar mai grea în continuare, de unde și dilema mea.

Au fost săptămâni întregi de muncă de la 8 dimineața până la ora 22 seara, moment când de obicei leșinam de oboseală și se încheia ziua, doar pentru a mă trezi din nou pentru muncă. Dacă nu mi s-ar fi închis ochii fără voia mea, aș mai fi avut de muncă în continuare. Deadline-uri peste deadline-uri. Filmări și apoi clipuri de editat. De scris și minim 3 articole pe zi și nu unele de umplutură, ci muncite și dezvoltate.

Au fost și multe campanii. Cumva s-au nimerit toate în octombrie, după un august-septembrie mai calm. Nu mă plâng de campanii, mă bucur că vin mai ales în contextul general de “blogurile sunt moarte”, dar eu când am o campanie, vreau să iasă cât mai bine, nu un copy/paste sec din comunicat. Uitați-vă la cea cu Freshful, păi dacă am vrut să fac o rețetă, am ales una mai complexă și am făcut-o de 3 ori și cu poze, video, text și tot ce s-a putut. Dar asta a însemnat multe ore-om, ce-i drept.

Și mai este multă altă muncă pe care nu o vedeți aici și care nu are legătură cu blogul, plus restul lucrurilor din viață. Alice a avut o otită și o ușoară răceală. M-am săturat eu de câte ori am fost prin clinici în ultima lună, darămite ea. Acum am răcit și eu de la ea. La propriu când scriu acest articol sunt pe Advil și picături de nas și mă doare un pic capul și îmi curge o nară de parcă aș avea un robinet ascuns în ea.

Așa că zilele sunt foarte pline, la fel și weekendurile. De altfel, mi se pare că n-am mai avut un weekend liniștit, de leneveală, din august. Nu regret asta, am avut în schimb weekenduri plăcute, dar și agitate. În plus, mereu îmi stă undeva ca background task în creier faptul că am multe de făcut, o listă imensă To Do în care parcă adaug câte trei lucruri noi atunci când tai câte unul îndeplinit.

Am scris acest articol după o zi în care m-am ridicat de la computer la ora 01:40 (02:40 de vară, cum ar fi :D), la vreo 16 ore după ce m-am pus acolo. În mod tragi-comic, pe la ora 20 în acea seară îmi spuneam că la ora 22 sigur termin totul și apoi poate bag și eu un pic de Spider-Man 2, că e tare mișto jocul. La ora 01:40, când mi-a căzut capul în piept de somn și asta m-a speriat un pic și am închis teatral capacul laptopului cu gândul “continui mâine”, mi-am dat seama că multe planuri sunt mai degrabă aspiraționale, făcute să mă îmbărbăteze, decât ceva realist chiar de urmat.

Cu câteva zile înainte am avut probleme în a sta treaz până la cursa de Formula 1. Era ora 21:30 și mi se închideau ochii de oboseală. Sau, ca alt exemplu, am cumpărat un iPhone 15 Pro Max și de 2 zile stă pe raft, în cutie, pentru că n-am avut timp să-l desfac și să instalez totul în el. Cu câteva zile în urmă, am fost printre primii care au văzut noua Tesla Model 3 și, deși un articol și un clip video despre asta ar fi fost căutate (bănuiesc eu), nu am apucat să le fac pentru că aveam altceva în backlog, unul prea lung.

Mai mult, mi se pare că singurele plăceri sunt din acestea nefaste, precum să-ți comanzi de mâncare ceva foarte satisfăcător, chiar dacă nu tocmai dietetic. Măcar să-ți faci și tu o plăcere, nu?

Unul dintre regretele mele este că nu acționez fix invers, adică să zic “am o perioadă stresantă și intensă, măcar să mănânc sănătos și să beau mai multe smoothie-uri”. Nu sunt cablat în acest mod.

Nu mă plâng că am de muncă, ci doar zic cum mă face ea să mă simt. Am trăit și vremurile când nu aveam de muncă, când stăteam degeaba toată ziua și salariul era redus la jumătate pentru că nimeni nu avea de muncă, iar de atunci am învățat să nu mă plâng niciodată, ba chiar să mă sperie momentele când nu este nimic de făcut.

Mi-ar plăcea însă să găsesc un echilibru mai bun între work time și me time. Să mă și relaxez, mai ales că simt că merit asta. Toți specialiștii spun că uneori este foarte dificil să faci asta în mod spontan și că trebuie să-ți setezi tu limite. Să zici că vei lucra 8 ore și, indiferent ce mai rămâne de făcut sau cât de puțin timp ar lua, să spui atunci precum Scarlett O’Hara “mă voi gândi mâine la asta”, apoi să închizi totul și să te duci la distracție.

Știu teoria, dar în practică este mai dificil de făcut asta. Când muncești pentru tine, nu pentru vreun patron, este mult mai greu să let it go, let it go, ca-n Frozen. Sau îmi este mie greu, nu știu, dar mereu m-a enervat acest aspect și încă nu i-am găsit rezolvare.

Măcar îmi place în continuare ce fac. Îmi place să scriu articole. Uneori primesc înapoi feedback foarte încântător. Într-o zi mi-a trimis cineva un email în care mi-a spus că articolul despre istoria Palestinei și a statului Israel a fost excelent și l-a citit cu mare plăcere. Treaba asta m-a umplut de energie pentru că și eu l-am scris cu plăcere, este exact genul de informație pe care-mi place să o cercetez și să o descopăr și să o arăt și altora.

Am trecut la DaVinci Studio pentru editare video. Programul merge excelent, îmi place interfața sa modernă și mi-a făcut mare plăcere să o descopăr, să învăț să-l folosesc. Știți sentimentul acela când lucrezi la ceva, îmbini ceva, apoi îi dai drumul și funcționează cum trebuie pentru că i-ai dat de cap? Așa m-am simțit eu editând cap-coadă un clip mare în el.

Îmi place ce fac, dar nu-mi place prea mult online-ul acestor ani. Este și asta o parte din problemă. Mi se pare că din 2020 încoace Internetul este plin de scandal și ură, de țandără sărită imediat. A venit un val de conspirații care doar a împărțit lumea în sute de grupulețe care se ceartă între ele, iar cearta, muștarul sărit, a rămas starea de facto a online-ului.

Pe cuvânt că “pe vremea mea” era mai bine. Sunt o mulțime de probleme sociale de toate felurile care doar fac oamenii nervoși sau îi fac să refuleze online, că este la îndemână și impersonal. Statusul actual al majorității oamenilor pare a fi “cu un băț în fund”, gata să și-l scoată și să atace cu el pe alții pe orice subiect.

Îmi place ce fac, dar mediul online în care o fac, not so much. Este ca și cum ți-ai găsi jobul ideal, dar într-un cartier rău famat.

Iar problema de moment este următoarea: nu devine mai ușor! Noiembrie este, de obicei, o lună foarte aglomerată pentru mine. Black Friday este pentru mine cea mai aglomerată perioadă a anului, una în care uneori lucrez simultan pe două computere pentru multitasking la mare artă.

Am articolele mele tradiționale despre asta și nu pot să nu le fac. Îmi place să fiu în mijlocul evenimentelor, e ca un drog, este genul de subiect care mă pasionează. În plus, este o perioadă în care și eu cumpăr multe lucruri și asta este o plăcere în sine, simt că profit de tot felul de reduceri și uneori fac stocuri pentru jumătate de an de diverse.

Lor li se adaugă tot ce făceam și până acum, tot ce am de făcut din urmă, tot ce nu vedeți pe blog și nu are legătură cu acesta. Și culmea culmilor este că în fiecare an pe la final de noiembrie îmi spun “gata, în decembrie o să stau liniștit, o las moale” și niciodată nu fac asta. Primele 20 de zile trec imediat și am multe de făcut, iar apoi urmează sărbătorile, care cu excepția a vreo 2 zile tot îmi dau mereu de alergat. Poate în ianuarie…

Știți care sunt însă principalele elemente care îmi dau putere, care mă fac să continui? Sunt mai multe. Primul ar fi gândul că, în cele din urmă, am o viață foarte bună. Mă plâng uneori, dar sunt și conștient că trăiesc mai bine decât foarte mulți oameni din lumea asta, în special în această perioadă.

Al doilea ar fi că nu mă silește nimeni să fac ceea ce fac, ci aleg eu această cale și sunt totuși împăcat cu alegerile mele. Eu îmi impun ritmul, eu mă duc pe mine însumi la epuizare, nu o fac la comanda altcuiva. Nu toată lumea are luxul de a spune asta.

Al treilea ar fi sentimentul că măcar o parte din ceea ce fac este de folos altor persoane. Văd asta periodic în feedback direct. Aprecierea altora și sentimentul că ai făcut ceva bine, ca ai contribuit la ceva ce i-a făcut fericiți într-un mod sau altul, este un element motivator foarte puternic pentru mine.

Al patrulea ar fi că, totuși, din când în când mă și relaxez bine. Abia aștept să-mi cumpăr în acest an o friptură zdravănă de vită, o alta tradiție de-a mea după Black Friday. Anul trecut n-am ținut-o, culmea, din lipsă de timp! Când am avut timp, parcă îi trecuse momentul și am reportat-o pentru anul acesta.

(Al cincilea ar fi că poate voi câștiga mulți bani la loterie sau ceva. It could totally happen.)

Închei apoteotic spunând că trebuie să tai articolul mai scurt aici pentru că mă duc să o iau pe Alice de la grădiniță, că Matilda nu poate astăzi (de obicei eu o duc dimineața și ea o ia seara). Ridicați însă mâna dacă măcar m-am făcut înțeles, dacă treceți prin ceva asemănător pe planurile voastre sau sunt eu nebun și mă vait prea mult. Sau ambele, desigur.