De unde vine numele de Palestina și care este istoria statului Israel și a fâșiei Gaza care a dus la situația de astăzi

Am citit ieri cât am putut de mult din istoria Palestinei pentru că eram curios de unde au apărut mai exact regiunile Gaza și Cisiordania și de ce este atât de disputat teritoriul palestinian. Am învățat multe lucruri noi.

Complicată istorie. Foarte complicată. Este una dintre acele zone ale planetei care nu a cunoscut niciodată cu adevărat stabilitate și nici o separare clară a etniilor, a popoarelor de acolo. Pentru foarte multe secole, a fost sub stăpânirea unor mari imperii și atunci, în general, oamenii de rând nu protestau pentru independență. În vremurile moderne, însă, independența este un atribut de bază al oricărui popor, iar toți cei care trăiesc în zona Palestinei o vor într-un mod sau altul.

Tot ca o concluzie, situația din prezent se datorează și marilor imperii care au condus zona, terminând cu britanicii care au fost ultimii care au împărțit-o cu pixul pe o hartă și apoi au plecat din acea zonă, spălându-și mâinile de ea și de responsabilitatea deciziilor luate.

Să vă spun pe scurt ce-am învățat. Și nu uitați că cele de mai jos sunt interpretarea mea a istoriei citite în diverse surse. Este ok dacă nu sunteți de acord cu ea. Istoria este, de multe ori, foarte subiectivă în special când vine vorba despre dreptul la anumite teritorii sau despre decizii care în mod clar avantajează pe unii și nu pe alții. Uitați-vă ca exemplu la ce opinii diferite au românii și ungurii despre Transilvania și inclusiv cum diferă ceea ce li se predă oficial elevilor din fiecare țară despre asta. Același lucru se întâmplă în sute de situații din lume. Inclusiv Wikipedia are informații diferite despre un subiect în funcție de limba paginii citite.

DE CE SE NUMEȘTE PALESTINA

În primul rând, ce este Palestina? Este numele regiunii în care se află Israelul de astăzi și fâșia Gaza și Cisiordania (care se numește West Bank, Malul de vest, în engleză). Regiunii i s-a mai spus și Țara Sfântă, Canaan și în alte moduri de-a lungul istoriei.

Numele vine de la egipteni, care numeau acel teritoriu Peleset, iar asirienii i-au spus Pilistu, care în scrierile lui Herodot a ajuns Palaistina. Romanii i-au spus Iudeea, dar inclusiv ei și apoi bizantinii i-au schimbat numele în Palestina.

Altfel spus, nu este incorect să spui că statul Israel se află în regiunea Palestina. Ca analogie, este ca și cum ai spune că Spania se află în peninsula Iberică. Sunt sigur că inclusiv ce-am scris acum ar fi foarte controversat pentru unii, dar eu așa am înțeles-o. Ce-i drept, astăzi numele de Palestina înseamnă altceva, fiind legat de teritoriile palestiniene ale populației arabe și este numele unei țări pe care inclusiv România o recunoaște oficial.

ANTICHITATE ȘI PERIOADA MEDIEVALĂ

Zona este locuită de multe milenii. Evreii locuiesc în zonă din cele mai vechi timpuri, iar conform Bibliei și istoriei proprii, aici s-a aflat regatul lui David și al lui Solomon. De-a lungul secolelor au fost aici regate mici și mari, probleme cu filistenii (un popor migrator care s-a stabilit în zonă), cu egiptenii care le erau vecini șamd.

Pe la începutul secolului 10 înaintea erei noastre (anul -1000, ca să zic așa), erau două regate acolo, regatul Israel cu capitala la Samaria și Regatul Iuda (sau “lui Iuda”) cu capitala la Ierusalim. Legenda spune că o țară mai mare a fost astfel divizată de fii lui Solomon. A urmat o perioadă cu tot felul de probleme politice, trădări, comploturi, profeți… na, ca în orice regat până la urmă.

Important este că prin secolul 9 îen asirienii au cucerit și distrus regatul Israel, jefuind capitala Samaria. Regatul Iuda, aflat la sud, a mai rezistat aproximativ o sută de ani plătind tribut, dar în cele din urmă a fost cucerit de babilonieni, care i-au alungat pe asirieni. Cu ocazia asta mi-am notat să cercetez cândva și istoria asirienilor și a Babilonului, care au avut imperii de amploare în zonă și sunt curios ce-au făcut notabil pe acolo.

După o răscoală în anul 587 îen, babilonienii au asediat și distrus o parte din Ierusalim și templul lui Solomon de acolo, deportând o mare parte din populația evreiască. După o vreme, însă, mulți evrei au revenit în această zonă.

Treaba asta a fost însă începutul stăpânirii zonei de către marile imperii ale lumii antice. Alexandru cel Mare a cucerit zona, iar apoi a făcut parte din regatele urmașilor săi. Grecii și-au băgat și ei coada și cultura în zonă. Romanii au cucerit din nou întreaga zonă și aceasta a devenit oficial parte din Imperiul Roman, iar după căderea acestuia a devenit parte din Imperiul Bizantin, continuatorul imperiului roman în acea zonă a lumii.

Comunități evreiești au fost întotdeauna în zonă. Bănuiesc că nu are rost să zic despre Iisus și originea sa din mijlocul comunității evreiești din Betleem și Ierusalim.

După apariția creștinătății, însă, și după împăratul Constantin cel Mare, au fost de multe ori persecutate de stat și Biserică, iar o mulțime de evrei au emigrat spre alte părți ale Europei, stabilind comunități mari în diverse țări (și persecuțiile de acolo i-au alungat treptat spre alte țări, cum s-a întâmplat cu migrația din Spania în Germania și altele).

Imperiul Bizantin n-a putut însă face față diverșilor invadatori arabi, retrăgându-se treptat din zona Ierusalimului în fața atacatorilor de origine arabă și apoi turcă. Ierusalimul a fost pierdut pentru prima oară în 637 en și apoi a făcut apoi parte din diverse califate sau mici regate islamice, de fapt însă toate un amalgam de religii și etnii. Zona Palestinei a fost mereu un amalgam de religii și etnii.

În 1095, Papa Urban al II-lea face apelul la o cruciadă împotriva arabilor pentru a recâștiga Țara Sfântă în mâinile creștinilor. Urmează vreo 200 de ani în care “țara sfântă” este distrusă de un război permanent între valurile de cruciați și armatele arabe și otomane. Populația a fost de multe ori masacrată, indiferent de religia ei. În 1099, de exemplu, când Ierusalimul a fost cucerit de cruciați pentru prima oară, aceștia au masacrat o mare parte din populația orașului. Unii cruciați s-au folosit de ocazie pentru a se declara regi ai unor mici regate cucerite de oamenii lor.

Zona în continuare era locuită de evrei, creștini și arabi. Aveau loc des genociduri. Prin anul 1200 a fost o cruciadă care s-a oprit în Constantinopol, a jefuit orașul și a masacrat o parte din populația sa, de exemplu, cruciații oprindu-se acolo. Tot prin acea perioadă, Richard Inimă-de-Leu decapitează câteva mii de prizonieri arabi capturați după o bătălie; Saladin ordonă același lucru cu prizonierii creștini pe care-i capturase el.

Cruciadele eșuează, fiind prea departe de casă. Ultimele cruciade, pe la 1.300, nici nu mai ajung la Ierusalim, care intră sub stăpânirea deplină a arabilor și, din 1516, a Imperiului Otoman. Otomanii au fost considerați în istorie ca fiind în general toleranți cu diversele religii și etnii din teritoriile cucerite.

Ierusalimul, apropo, este considerat un oraș sfânt de trei religii: iudaism, creștinism și islamism. Pentru evrei, este locul templului lui Solomon, unde a fost păstrat chivotul sfânt. Pentru creștini este legat de viața și răstignirea lui Iisus. Pentru musulmani, este locul de unde Mohamed s-a înălțat în rai.

PERIOADA MODERNĂ

Schimbări majore apar după 1917-1918, când marile imperii cad. Dispar Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar, iar multele națiuni din componența lor încep să se gândească la independență, un curent care prinde nu doar în Europa, ci și în Orientul Mijlociu.

Evreii din Europa erau persecutați în practic fiecare țară. Am vizitat în primăvară o sinagogă din Praga și am citit acolo istoria evreilor din Cehia/Boemia. Oribil totul. Au avut de-a lungul secolelor practic vreo 50 de ani cu drepturi și libertăți considerate normale (dreptul e a trimite copiii la școală, de a deține un magazin sau altă afacere etc), că apoi au venit alte curente care le-au luat din nou drepturile, iar apoi au venit naziștii.

În rândul evreilor a crescut în secolele 19 și 20 o mișcare naționalistă numită Zionism, care pe scurt dorea înființarea unui stat evreiesc în regiunea Palestinei, zona pe care evreii o considerau ca fiind patria lor. Pe măsură ce persecuțiile în Europa se întețesc, tot mai mulți evrei își doreau un stat evreiesc în care să trăiască independenți.

În 1917, un înalt oficial britanic îi spune unui lider al comunității evreiești că susține crearea unui stat evreiesc în zona Palestinei. Începând cu 1920, când britanicii și francezii cuceresc nordul Africii și zona Levantului, regiunea Palestinei este administrată de Marea Britanie în ceea ce s-a numit “mandatul Palestinian”.

Încep valuri de migrație a evreilor din Europa spre zona Palestinei, cu gândul că acolo le este casa. Aceste valuri, numite “aliyah“, au continuat de fapt până în zilele noastre, cel mai mare având loc după căderea URSS-ului.

Iată cifre privind migrația spre Israel și țara de origine:

În total, însă, la începutul secolului 20 peste 99% din evrei trăiau în afara Palestinei. În Palestina, evreii reprezentau 11% din populația zonei, creștinii alți 10%, iar restul bănuiesc că erau musulmani.

Valurile de migrație au schimbat puternic ponderea, mai multe sute de mii de evrei făcând parte din fiecare val migrator. La finalul celui de-al doilea război mondial, evreii reprezentau 31% din populația zonei. În 2014, 42% din evreii din întreaga lume se află în Israel.

Cum s-a creat statul Israel, însă? Păi inițial britanicii, în mandatul palestinian, au permit imigrația evreiască spre această regiune, dar apoi au început revolte din partea populației arabe, nemulțumită de schimbarea ponderii etnice. La un moment dat britanicii au limitat migrația evreiască și inclusiv au interceptat vapoare cu evrei, pe care apoi i-au plasat în tabere de detenție inclusiv în Cipru.

Holocaustul făcut de naziști a creat însă o migrație și mai puternică după al doilea război mondial. În paralel, evreii din regiunea Palestinei au început propria răscoală împotriva britanicilor, inclusiv cu atentate teroriste în 1946.

În 1947, britanicii au început să se spele pe mâini de Palestina și au transferat problema către ONU. ONU și un comitet special pentru problema Palestinei s-au pronunțat pentru crearea unui stat arab, a unui stat evreiesc și o custodie internațională comună a orașului Ierusalim.

După niște negocieri, 55% din teritoriul Palestinei britanice a fost dat evreilor, deși aceștia dețineau doar 7% din pământ și reprezentau doar 31% din populația sa. Arabii majoritari au refuzat acest plan și au început revolte și acțiuni interne împotriva populației evreiești.

RĂZBOAIELE MODERNE

De reținut că Războiul Rece tocmai începea între lumea vestică și URSS, armele nucleare erau în dezvoltare și un conflict cu sovieticii părea a fi următorul război de amploare. Britanicii s-au retras din Palestina în 1948, lăsând țara în revolte și lupte de stradă între localnici.

Pe 14 mai 1948, cu o zi înainte de retragerea britanicilor, David Ben-Gurion, liderul reprezentanților evreilor în mediul internațional, a declarat înființarea statului Israel independent.

A doua zi, țările arabe din jur, adică Egipt, Siria, Liban și Iordania, au invadat Israelul cu scopul de a împiedica înființarea statului. Au fost ajutați de trupe din Maroc, Sudan, Arabia Saudită și alte țări arabe. Evreii s-au temut că probabil vor fi masacrați. A început astfel primul război israeliano-arab, iar israelienii au făcut față asaltului din toate direcțiile și, după un an de conflict, și-au menținut majoritatea teritoriului.

Cum ar fi, au înființat statul Israel și l-au declarat independent cu arma în mână împotriva vecinilor arabi. Și cu asta basta, cum s-ar zice.

Atunci au apărut însă fâșia Gaza și Malul de vest în atenția internațională. Egiptul a cucerit fâșia Gaza, care este un teritoriu de 360 km2 între Egipt și Israel, cam de mărimea Bucureștiului după cum spuneam. Iordanienii au cucerit Malul de vest, căruia noi îi spunem și Cisiordania. Cis înseamnă “de aceeași parte”, fiind vorba despre teritoriul de pe partea evreiască a râului Iordan, care separă Israelul de Regatul Iordaniei.

În 1949, Israelul a fost recunoscut oficial de către ONU, în ciuda opoziției unor state arabe. Evrei din lumea întreagă au continuat să emigreze în noul stat, populația depășind după câțiva ani 1 și respectiv 2 milioane de locuitori. Palestinienii de origine arabă, care practic astăzi se numesc, simplu, palestinieni, au fost deportați sau au plecat singuri din statul Israel, migrând inclusiv spre Gaza și Malul de vest.

Update: am trecut prea rapid peste acest moment important. În 1947-1949, israelienii au deportat cu forța în jur de 750.000 de palestinieni pentru a-i grupa în anumite zone din țară. Peste 500 de sate arabe au fost distruse. Se estimează că peste 15.000 de oameni au fost omorâți, uneori masacrați.

În istorie a rămas cel mai bine masacrul din satul Deir Yassin, din 9 aprilie 1948, când sătenii s-au împotrivit trupelor israeliene și 117 din cei 600 au fost omorâți, unii puși la zid și executați, alții omorâți în timp ce mergeau pe stradă. Un martor povestește aici noaptea aceea și cum a scăpat.

În total, în acea perioadă, sute de mii de palestinieni au fost deportați, casele lor distruse pentru a nu mai avea unde să se întoarcă, iar trupele oricum le-au interzis libertatea de mișcare. Mai mult de jumătate din populație a trecut prin așa ceva. Societatea palestiniană din acele timpuri a fost distrusă, iar majoritatea oamenilor au fost mutați în tabere de refugiați. Palestinienii numesc aceste evenimente Nakba, “Catastrofa”, și este comemorată anual pe 15 mai, iar unul dintre simbolurile luptei lor pentru independență a devenit cheia, simbol al caselor pierdute.

În anii următori, statul israelian a fost hăituit de diverse lupte de gherilă și atentate teroriste, în special dinspre Egipt. Egiptenii aveau propriul lor dictator (Nasser, precum restaurantul) cu gânduri de preamărire, iar în 1956 aceștia naționalizează canalul Suez, izbucnind o criză politică. Egiptenii interzic și orice transport israelian prin apele Suezului.

Franța și Marea Britanie intervin pentru deblocarea canalului Suez, care era de importanță strategică pentru cele două țări (și construit de ei, până la urmă), iar Israelul îi ajută invadând peninsula Sinai și cucerind-o de la egipteni. O dau înapoi la masa tratativelor, dar își câștigă astfel dreptul și garanția internațională că vor putea folosi nediscriminați canalul Suez. Egiptul și-o cam ia în freză cu această ocazie.

10 ani mai târziu, în 1967, Egiptul își mobilizează armata la granița cu Israelul și dă afară de acolo forțele de menținere a păcii ale ONU, care erau staționate în zonă încă de la criza canalului Suez. Israelul vede aici semnele unui atac egiptean iminent și atacă ei primii Egiptul, pe 5 iunie 1967. Ca răspuns, Siria, Iordanul și Libanul atacă Israelul.

A început astfel ceea ce s-a numit Războiul de 6 zile, numit astfel pentru că atâta le-a luat israelienilor să-i bată pe toți. Israelul a cucerit cu această ocazia Fâșia Gaza și peninsula Sinai de la egipteni, Înălțimile Golan de la sirieni și Malul de vest de la Iordanieni. Înălțimile Golan au rămas ale Israelului inclusiv astăzi și de asta sunt un alt nume pe care probabil îl știți de pe la știri, fiind un alt teritoriu contestat din zonă. Evreii au preluat atunci și Ierusalimul de Est, alt teritoriu contestat de arabi încă de pe vremea mandatului Palestinian.

Începe o nouă perioadă de lupte de gherilă, de atentate teroriste, rachete trase peste graniță și asasinate. Organizația pentru Eliberarea Palestinei (al cărei lider a fost pentru mulți ani Yasser Arafat) este principala organizație care dă de furcă Israelului, culminând cu masacrarea atleților Israelieni la Olimpiada din Munchen din 1972, unul dintre cele mai mediatizate (și oribile) atacuri teroriste.

În 1973, pe 6 octombrie, în timpul sărbătorii Yom Kippur, egiptenii și sirienii invadează pe neașteptate Israelul. Războiul s-a terminat în aceeași lună după câteva mii de victime de ambele părți, israelienii respingând atacatorii.

Oficial, Israelul a făcut pace cu vecinii săi. Egiptul a recunoscut oficial Israelul în 1977. Relațiile cu iordanienii sunt considerate bune după un tratat semnat în 1994. În secret, mai multe țări arabe au finanțat sau au permis desfășurarea de forțe anti-evreiești pe teritoriul lor, precum luptători ai Organizației pentru Eliberarea Palestinei.

Vorbim deja de 50 de ani de la războiul de la Yom Kippur, 50 de ani în care OEP sau alte organizații au atacat cum au putut ținte israeliene din Israel sau din alte țări, iar israelienii au răspuns bombardând tabere de antrenament sau puncte de comandă ale acestora din Siria, Liban, Tunisia și alte țări, după caz. Sunt 50 de ani în care fiecare pasager și bagaj dintr-un avion El Al este controlat la sânge înainte de îmbarcare, în care mii de soldați sunt cu arma în mână în orașele israeliene, în care Mossad-ul a devenit un serviciu de informații de renume șamd.

Serviciul militar în Israel este obligatoriu, 2 ani și jumătate pentru bărbați, 2 ani pentru femei. Din 1990 încoace, orice locuință din Israel trebuie să aibă obligatoriu adăpost de bombardament, inclusiv chimic.

Un tratat important a fost semnat în 1993. OEP a recunoscut oficial statul Israel. Israelul a acordat autonomie de guvernare unor zone din Malul de vest și din Fâșia Gaza, aflate sub controlul Autorității Palestiniene.

Cu toate acestea, perioada de după acel tratat și inclusiv anii 2000 au fost unii marcați de terorism. Țin minte știrile din acei ani, aproape că nu era săptămână fără să nu se spună despre un nou terorist sinucigaș undeva prin Israel. Au fost două perioade de amploare, Prima și A Doua Intifadă, de revoltă împotriva evreilor. “Primăvara arabă” a mai calmat un pic lucrurile. ISIS și Statul Islamic au făcut opusul.

Situația curentă: Israelul nu mai are oficial probleme cu țările vecine, ci doar cu organizații paramilitare care au tabere în acestea, motiv pentru care uneori mai auzi de rachete trase către orașele evreiești din Gaza și Malul de vest sau din Siria și Liban, iar apoi de airstrike-uri israeliene în acele zone.

SITUAȚIA DIN GAZA ȘI MALUL DE VEST

Teritoriile palestiniene, cum li se spune, sunt compuse din Fâșia Gaza (365 km2) din vestul Israelului, la granița cu Egipt, și din Malul de vest (5.655 km2) din estul Israelului, la granița cu Regatul Iordaniei.

135 de state membre ONU recunosc aceste două teritorii ca fiind Statul Palestinian sau Palestina. Majoritatea țărilor vestice, inclusiv SUA, nu recunosc acest stat și folosesc numele de teritoriile palestiniene.

(România a recunoscut oficial Palestina în 1988 și aș spune că avem relații bune și cu ei și cu Israel. Mulți palestinieni au făcut școala în România și avem aici o comunitate palestiniană mare. În Palestina există vorbitori de română, iar Biserica Română are reprezentanți și un așezământ la Ierihon.)

Condițiile de viață sunt rele în ambele teritorii. Fâșia Gaza are cam 40 km lungime și 10 km lățime și o populație de 2,3 milioane de locuitori, una dintre cele mai dense zone din lume. Sarkozy a numit-o cândva “cea mai mare închisoare sub cerul liber”.

Israelienii s-au retras oficial în 2005 din Gaza, dar zona rămâne de facto sub controlul lor. Închipuiți-vă, până la urmă, un deșert și resursele limitate ale acestuia. Orașul principal este Gaza. Sute de mii de oameni trăiesc în tabere de refugiați palestinieni, înființate când aceștia au fugit sau au fost deportați din Israel.

Fâșia Gaza este înconjurată de garduri fortificate. Două treceri de frontieră sunt controlate de israelieni, iar o a treia este cu Egiptul, cu care Gaza are o mică porțiune de graniță. Electricitatea vine din Israel. Bănuiesc că apa potabilă la fel. Este o sărăcie cruntă, încât măgarii sunt principala metodă de transportat marfa și un măgar poate costa și 1.000 de dolari.

Malul de vest (o să-i spun așa, nu Cisiordania, ca să fie mai clar pentru când auziți West Bank la știrile internaționale) este cam cât județul Olt și are 3 milioane de locuitori. Oraș mare este Hebron. Betleemulul este tot în această regiune. Ierusalimul de Est, cu peste 500.000 de locuitori, o zonă predominant arabă aflata pentru multă vreme sub control iordanian, este considerată ca făcând parte tot in Malul de vest.

Și aici sunt aceleași probleme legate de utilități. 40% din populație muncește în restul Israelului și are de suferit când israelienii închid granițele din diverse motive. Este sărăcie. De-a lungul timpului, guvernul israelian a încurajat deschiderea de așezăminte noi evreiești în Malul de vest, populându-l cu evrei, o mișcare contestată de palestinieni.

Oficial Malul de vest este împărțit în trei zone, din care una sub control palestinian, una sub control mixt și una sub control israelian. Vorbesc de control administrativ. Întreg teritoriul este sub ocupație militară israeliană. Populația este mixtă după ce câteva sute de mii de evrei s-au stabilit în zonă în satele ridicate de israelieni. Nici palestinienii nu s-au înțeles prea bine între ei pentru a forma un guvern de uniune care să reprezinte la comun Gaza și Malul de vest.

Din ce am auzit prin majoritatea documentarelor, după a doua Intifadă (revoltă a palestinienilor) din 2000-2005, israelienii și-au schimbat politica. Nu mai încearcă să obțină acorduri de pace, ci vor să limiteze conflictul prin garduri și fortificații, prin tehnologie militară și supravegherea atentă a palestinienilor. Statistic a funcționat, au fost mult mai puține atentate, dar în realitate palestinienii au tot mai puțin de pierdut și zona este în continuare un butoi de pulbere.

 

Conflictul dintre teritoriile palestiniene și israelieni se desfășoară în ultimii ani astfel: dinspre teritoriile palestiniene se lansează uneori rachete spre orașele israeliene, iar diverse atacuri de gherilă sau atacuri teroriste pleacă tot de aici.

Ca răspuns, Israelul intervine deseori militar în aceste două zone, uneori cu atacuri aeriene care produc și victime civile. În ultimii ani au o politică și mai dură: dacă un palestinian a făcut parte dintr-o acțiune militară împotriva Israelului, soldații israelieni intră în forță în teritoriile palestiniene și îi demolează casa respectivului, lăsându-i toată familia și uneori și vecinii în stradă. Autoritățile palestiniene se jură că vor reconstrui casele tuturor celor afectați de această politică.

În plus, israelienii aplică și alte constrângeri economice. Închid trecerile de frontieră, ceea ce afectează comerțul și pe lucrătorii navetiști. Pescuitul în fâșia Gaza este foarte limitat, apele teritoriale fiind foarte înguste. Electricitatea și alimentarea cu apă pot fi oprite oricând.

Alte frecușuri includ statutul Ierusalimului. Oamenii se bat inclusiv pe chestiuni care nu par importante, precum mutarea oficială a capitalei de la Tel Aviv la Ierusalim, deși în politica de nivel înalt astfel de lucruri sunt importante. Poate vă amintiți ca Dăncilă a fost printre primii prim-miniștri care a declarat că va muta ambasada în Ierusalim, iar Iohannis a trimis-o să stea la colț.

 

Care este planul curent? Oficial, comunitatea internațională merge pe “a two-state solution”, adică un stat israelian și un stat palestinian în acel teritoriu, împărțit cum s-o putea. Astfel de propuneri au fost avansate de americani inclusiv de pe vremea lui Obama, dacă nu chiar mai devreme. Ierusalimul ar putea fi capitala ambelor state, deși guvernul israelian refuză categoric această posibilitate.

În principiu, Palestina există ca stat sub o formă sau alta, doar că îi este dificil să și funcționeze ca națiune independentă pentru că este puternic ținută în frâu de Israel, de care depinde aproape în orice aspect. Iar cum luptători palestinieni lansează deseori rachete spre orașele israeliene, nici guvernul Israelian nu are multe motive să le permită afirmarea și dezvoltarea.

 

Cam asta era situația pe 7 octombrie 2023, când, la 50 de ani de la războiul Yom Kippur, luptători palestinieni din ambele teritorii au lansat un atac masiv împotriva Israelului, soldat deja cu sute de morți în rândul civililor de ambele părți. Cum am mai spus în alt articol, întreaga comunitate internațională l-a considerat un atac terorist în care civili au fost omorâți sau răpiți din stradă.

Nu văd cum își pot ajuta cauza prin astfel de mișcări și probabil că de acum situația se va înrăutăți și mai mult pentru ei. Cred că s-au împlinit deja 100 de ani de când se omoară constant între ei acolo. Pare un cerc vicios pentru care s-au încercat diverse soluții și niciuna nu îi poate împăca pe toți sau nu se dovedește de durată.

Închei spunând încă o dată că suntem tare norocoși și trebuie să apreciem faptul că trăim într-o zonă ferită de astfel de conflicte și că este foarte important să ai relații de prietenie cu vecinii tăi.