Cum a fost vizita la muzeul 9/11 din New York

Update: articol dar bun de recitit în fiecare an de 9/11. Muzeul acela este extraordinar, dacă aveți drum prin New York mergeți și acolo. Au trecut 22 de ani de la unul dintre cele mai importante momente ale generației noastre, iar muzeul 9/11 de la Ground Zero spune bine de tot povestea celor care au fost acolo. Pentru mine, a fost o experiență imposibil de uitat.

 

Am vizitat în 2019 muzeul 9/11 din New York. Este o experiență memorabilă. Rămâne cu tine o vreme, te bucuri că n-ai trăit personal acele clipe și te minunezi de ce pot face unii oameni în situații excepționale de dificultate și eroism. Aceasta este povestea despre ce-am găsit în acel muzeu.

Poate am mai zis pe aici, dar eu am prins acele momente live la televizor. A fost o coincidență. Tocmai terminasem liceul, eram în vacanță de vară și întâmplător fix în acea zi și la acea oră am dat televizorul pe Euronews, un canal la care de obicei nu mă uitam. Euronews tocmai transmitea un breaking news despre cum un avion s-a prăbușit în New York și imagini cu una dintre clădiri. Am văzut live cum al doilea avion a lovit al doilea turn WTC, prăbușirea acestora, imagini din stradă pe măsură ce apăreau șamd. Mi-au rămas în minte.

Acum un an și o zi am vizitat în New York muzeul 9/11, făcut în subteran în locul unde altădată se înălțau turnurile World Trade Center. Muzeul este extraordinar, dacă ajungeți în New York  mergeți să-l vedeți. Este genul acela de loc din care ieși… altfel, emoționat și șocat și mai tăcut și în același timp bucuros că trăiești în alte părți ale lumii, la fel cum povestesc cei care au vizitat Auschwitz sau Sighetu Marmației că s-au simțit după vizita în astfel de locuri.

Cei care au proiectat Memorialul 9/11 au fost artiști în a crea emoție. Locul este perfect făcut nu pentru a-ți prezenta evenimentele de atunci, că pe acestea le știe toată lumea, ci dramele individuale ale oamenilor prezenți în acel loc. Le-a ieșit extraordinar. În muzeu sunt, din loc în loc, cutii de șervețele. N-am văzut niciodată atât de mulți oameni plângând la un loc și cred că este imposibil să nu-ți dea lacrimile în anumite momente, în special când auzi apelurile telefonice sau alte înregistrări ale persoanelor surprinse acolo.

Muzeul începe la suprafață. Unde erau turnurile gemene pe vremuri este acum o piață frumos pavată, cu copăcei și bănci, iar exact pe amprenta celor două turnuri s-a făcut două fântâni (sau piscine, cum le zic ei). Fântânile sunt mișto gândite, apa iese de undeva de sus și cade în cascadă pe pereții acestora până jos, iar în centrul fântânilor cade din nou spre subteran, dar tu nu mai vezi unde și pe ce înălțime. Apa se scurge ca în abis.

Turnurile WTC se înălțau spre cer. Piscinele memoriale sunt îndreptate în jos, iar de jur împrejurul lor este o balustradă cu numele victimelor decupate în ea și rudele lor lasă acolo flori. Lângă piață s-a ridicat deja noua clădire One World Trade Center, mai înaltă, mai mare. E o imagine foarte bună de comemorare a celor întâmplate în 2001 în paralel cu felul în care New York a trecut peste această tragedie.

Odată ce plătești intrarea în muzeu (inclus în NY Pass, de asemenea), începe coborârea în subteran. Sunt două zone principale.

Prima este una foarte largă pentru un subteran, unde te simți ca într-o salină. Sunt rampe mari de coborâre, iar din loc în loc vezi diverse obiecte rămase de atunci. De interes este “the sluice wall”, adică un dig subteran construit odată cu turnurile gemene. Clădirile erau aproape de apa râului Hudson, iar acest perete ce cobora adânc în pământ avea rolul de baraj pentru a opri infiltrarea apei în subsolul lor. E tot ce-a mai rămas pe poziție din cele două turnuri.

Mai au și altele de văzut în acea zonă. Poți vedea grinzi metalice din structura clădirii, contorsionate după incendiu și prăbușire. Sunt bucăți de-ale lor încastrate în vechea fundație a clădirilor, acum a muzeului, rupte la prăbușire. O troiță făcută pentru FDNY (fire department, pompierii lor) încă din acele zile de către trecători și voluntari. Un motor de lift și chiar și o scară de beton din interiorul clădirii, care a supraviețuit prăbușirii (scara B din turnul de nord, unde au fost găsiți 14 supraviețuitori protejați de structura de rezistență).

În alt loc este o mașină de pompieri scoasă din dărâmături.

Biciclete pe care nu le-a luat nimeni înapoi după 9/11. A fost prima priveliște cu adevărat șocantă pentru mine:

Au păstrat pereți de după atacuri, cu fotografiile celor dispăruți și căutați de familiile lor. Erau vremuri înainte de internet mobil, când astfel de chestiuni se rezolvau cu postere făcute la imprimantă și lipite prin oraș.

În altă zonă am găsit o motocicletă făcută de cei din serialul American Chopper pentru acest muzeu. Este foarte frumos realizată, uitați-vă la jante și la motorul cromat. Rezervorul acela amintește de clădirea The Oculus de afară, construită după prăbușirea turnurilor, o construcție emblematică deja pentru New York, acum stație intermodală de transport și galerie comercială.

În altă zonă am găsit informații despre toate victimele atacurilor teroriste. Este un perete video cu mii de fotografii și câteva infochioșcuri îți permit să afli detalii despre acele persoane.

Poți căuta după țara de origine. Am găsit astfel cei 5 români decedați acolo. Joshua Poptean, care a emigrat în SUA în adolescență, lucra ca manager de proiect pentru compania Bronx Builders și în dimineața zilei de 11 septembrie a avut ghinionul să fie în WTC la o întâlnire de afaceri pentru un contract nou. Alexandru și Corina Stan lucrau ca analiști la Cantor Fitzgerald, în turnul de nord. Aveau 34 și respectiv 31 de ani. Tot acolo lucra și Eugen Gabriel Lazăr, 27 de ani, ca programator, iar Ana Fosteris, 58 de ani, undeva în turnul de sud la o companie de asigurări.

Și pe loc am crezut că acesta a fost întreg muzeul, dar era de fapt prima sa parte.

Adevăratul muzeu este construit ca un traseu care te poartă prin ziua de 11 septembrie 2001, uneori alături de oameni care plâng (deși se vede că mulți sunt doar turiști pe acolo, nu rudele unor victime), pe un traseu foarte bine gândit. La final, când termini totul și ieși din nou la suprafață, tragi aer în piept și te gândești întâi la lumea asta uneori cretină și nedreaptă în care trăim și în care astfel de tragedii au loc din motive stupide; muzeul își îndeplinește menirea, cum ar fi. Apoi te uiți în stânga și în dreapta, te bucuri că ești în viață, că ești în New York cu tot ce are de oferit acum și te umpli din nou de optimism. Sau cel puțin așa m-am simțit eu anul trecut.

În zona aceasta nu este permis fotografiatul, așa că n-am fotografiat nimic. Fotografiile de mai jos sunt din diverse imagini oficiale de pe Internet.

Muzeul începe ușurel cu informații despre cum se prezenta ziua de 11 septembrie 2001 înainte de atacuri. Câteva ziare ale dimineții sunt expuse acolo. Știrile principale au fost despre un transfer din baseball și despre o pumă scăpată de la grădina zoologică și prinsă la câteva străzi distanță. Se desfășurau și alegeri pentru primărie și pentru câteva funcții publice.

La 8:46 primul avion lovea turnul de nord și poți vedea pe câteva televizoare imagini de arhivă de atunci, vezi cum gazdele emisiunilor matinale întrerup programul uzual și transmit direct din New York. Este momentul când, în 2001, am dat și eu televizorul pe Euronews și am văzut urmarea.

Continuă așa cu momentele importante ale zilei, cu al doilea avion, intervenția pompierilor și a polițiștilor, prăbușirea turnurilor și haosul din New York în acele prime ore, evenimentele de la Pentagon și restul.

Vă spuneam că muzeul insistă însă pe povești personale, pe victime și supraviețuitori. De exemplu, undeva este spusă povestea unui om care era cazat la hotelul de lângă WTC. Înainte de a urca în turn la întâlnirea de afaceri pe care o aveau acolo, colegii săi i-au făcut cadou o cravată nouă, că era ziua lui, și omul s-a întors în camera de hotel pentru a și-o pune la gât. Întâmplarea aceasta a făcut ca el să scape cu viață, în timp ce colegii săi urcaseră deja în WTC deasupra nivelului lovit ulterior de avion și de unde foarte puțini au supraviețuit.

Sunt hărți cu toate secțiile de unde au intervenit pompieri și polițiști. Deși a durat mai puțin de 2 ore de la impactul primului avion și până la prăbușirea turnului de nord, au venit pompieri și polițiști de la distanțe foarte mari, de la mama naibii din Queens și alte cartiere din care faci cel puțin o oră cu mașina. Sute de echipaje de intervenție au ajuns spre WTC. 343 de pompieri și 69 de polițiști n-au mai plecat de acolo pe propriile picioare.

Secțiile de pompieri de unde s-a plecat spre WTC, care-i în vârful insulei Manhattan. Cu roz sunt secțiile care au înregistrat victime / Link

Le poți vedea diverse obiecte personale ce-au fost descoperite în dărâmături. Multe insigne de polițist, radiouri personale, haine, lanterne, ceasuri sparte și blocate pe ora prăbușirii turnurilor.

Sunt căști de pompieri, sunt fotografii pe jumătate arse găsite în uniformele cadavrelor sau mici obiecte cu inițiale săpate în ele. Lângă fiecare dintre ele se precizează posesorul și ce i s-a întâmplat.

E de admirat curajul pe care l-au avut unii oameni din echipele de urgență de a intra și urca în continuare în turnul de nord după ce cel de sud s-a prăbușit lângă ei. Turnul sudic, al doilea lovit, s-a prăbușit totuși primul, la 9:59 am. Al doilea turn s-a prăbușit la 10:28 am și în acele minute dintre cele două evenimente unele echipaje nu s-au retras, ci au continuat să salveze cât de mulți oameni au putut. A fost nevoie de topoare pentru a distruge diverse obstacole sau pentru a debloca uși, iar polițiștii au folosit pistoale pentru a sparge unele ferestre șamd.

La un moment dat în muzeu este fotografia unui tânăr pompier, surprins în timp ce urca scările în turn, undeva la etajul 36 sau 56, am uitat. Fotografia e un pic mișcată, că a fost făcută de un reporter ce cobora pe aceleași scări spre stradă. Vezi în ea un om care nu pare să aibă mai mult de 24 de ani, roșu la față după ce urcase atâtea scări cu tot echipamentul de pe el, și știi că a murit acolo pentru că sub imagine scrie că a fost văzut ultima oară la etajul respectiv Lângă nume are o frunză, de altfel, un simbol pus lângă numele tuturor victimelor în muzeu.

Din loc în loc intri în mici camere de proiecție unde este beznă și câte un clip de câteva minute rulează în buclă. Unul dintre ele prezintă dialogul prin radio între dispeceri și unitățile de la fața locului și dialogul este foarte profi, cu indicative, ordine, cereri de informații, roger, ten-four și alte asemenea.

La un moment dat se aude un zgomot puternic și cineva spune pe o voce alarmată ceva de genul “the south tower is collapsing!”.

Apoi sunt vreo 10 secunde de liniște, zgomot alb de radio, pentru că probabil nimeni n-a știut ce să zică în acele momente, și dintr-o dată se aude o voce bărbătească ce urlă în radio, urlă cât poate de tare undeva la granița dintre teroare și disperare: “Jimmy! Jimmy! Get out! Get out!” N-am auzit niciodată un strigăt mai disperat decât al acelui bărbat. Proiecția se oprește acolo. Oamenii ies încet afară din acea cameră și-și continuă turul.

Sunt alte povești pe acolo, printre diverse obiecte persoanele. Un colț amintește de căpitanul William Francis Burke, din pompieri, care și-a condus oamenii până la etajul 27 în turnul de nord. Când s-a prăbușit cel de sud, le-a zis pompierilor din subordine să iasă afară. El, însă, a găsit doi civili la un alt etaj, păziți de un alt grup de pompieri. Le-a spus și acelor pompieri să iasă afară și a rămas el cu cei doi civili.

Dintre cei doi civili, unul era imobilizat într-un scaun cu rotile și nu putea fi evacuat pe scări, iar lifturile erau nefuncționale. Celălalt civil era un coleg de-al său de birou, care n-a vrut să-și părăsească prietenul. Burke a rămas cu ei, sperând că turnul de nord nu se va prăbuși și că vor fi salvați cumva ulterior.

Burke a vorbit de câteva ori la telefon cu soția sa. La un moment dat a mințit-o, i-a spus că este în afara clădirilor. Altădată i-a spus adevărul, că stă cu niște civili. Soția a insistat să iasă de acolo, să fugă cât încă poate. În notițele mele (dacă nu puteam fotografia, am luat notițe) mi-am notat cuvintele sale prin care a refuzat să-i abandoneze pe cei doi: “This is my job, this is who I am”, i-a spus soției.

Au murit cu toții când s-a prăbușit turnul de nord.

În altă parte este ecusonul ofițerului de poliție Moira Smith, care se pare că a fost prima care a ajuns la WTC după impactul avioanelor. Diverși martori spun că au fost ajutați și îndrumați de aceasta în evacuare. Apare și într-o fotografie de acolo, îndrumând un bărbat rănit spre ieșire. Ea n-a ieșit afară la timp.

Prin expoziție îți arată și ce făcea președintele Bush în acest timp și ce se întâmpla în New York sau la Pentagon. La un moment dat s-a închis întreaga rețea de metrou din New York și unii oameni au mers pe jos câțiva kilometri pentru a ajunge acasă sau la WTC, căutându-și soțul sau soția. Unii supraviețuitori au donat obiecte personale muzeului, de exemplu acești pantofi galbeni cu sânge pe ei purtați de o femeie în acea zi. Pentru alții, pentru victime, a donat familia diverse obiecte găsite pe acasă, de exemplu ultimele mesaje sau verigheta sau cravata preferată.

Alt nume: John William Perry, polițist în Bronx din 1993. În dimineața zilei de 11 septembrie tocmai semna actele de demisie din NYPD la sediul lor central, că făcuse școala de Drept și urma să practice avocatura, dar când a venit prin radio apelul de urgență și-a luat înapoi insigna și a plecat la WTC să ajute cum poate. A murit acolo, văzut ultima oară când a scos o femeie din turnul de sud înainte de prăbușirea acestuia.

Poveștile echipelor de intervenție sunt dure. Muzeul un loc care elogiază eroismul. Unele secții de pompieri au pierdut jumătate din personal la WTC în câteva minute, practic toată tura ce era în acel moment la datorie.

Mi-a rămas în minte și o listă de grade. Între cei 343 de pompieri decedați la WTC au fost și cei doi șefi ai departamentului, iar unul dintre ei avea 71 de ani. Primii doi ofițeri ai Port Authority au murit tot la WTC, la etajele 45 și 31, unde coordonau evacuarea. Altfel spus, șefii n-au stat afară să dea ordine și să bată din picior.

Muzeul prezintă și poveștile victimelor sau supraviețuitorilor civili, desigur.

Unele sunt optimiste. Este povestea unui om cu piciorul rupt, care abia mergea în cârje, și pe care colegii de birou l-au luat pe sus când au evacuat clădirea. În kitul de prim ajutor din birou aveau și o targă rabatabilă. L-au pus pe targă și l-au cărat cu schimbul, pe scări, câteva zeci de etaje.

Sunt poveștile unor oameni care, dintr-un noroc chior, nu erau în clădire în momentul cheie deși ar fi trebuit să fie. Au întârziat la muncă, au coborât după un ziar, au pierdut liftul și impactul i-a prins la parter, de unde au ieșit în siguranță afară.

Apoi este Bradley James Fetchet, pe care mi l-am notat. Avea 24 de ani și lucra la etajul 89 în turnul doi. Când avionul a lovit turnul de nord, și-a sunat părinții și le-a lăsat următorul mesaj pe robotul telefonic:

Hey Mom. I’m sure you’ve heard a plane crashed into World Trade Center One. I’m obviously alive and well but obviously pretty scared. ‘Saw a guy fall out of probably the 91st storey all the way down. You’re welcome to give a call. Love you.

În acel moment nu avea de unde să știe că, 15 minute mai târziu, un alt avion urma să lovească și turnul de sud undeva sub etajul său. Placa din muzeu nu spune mai multe, dar în dreptul numelui său se află acea frunzuliță ce simbolizează o victimă a atentatelor.

Cel mai groaznic punct din muzeu mi s-a părut însă la povestea lui Brian Sweeney, pasager în United Airlines flight 175, avionul care a lovit turnul de sud. Bănuia ce urmează să se întâmple, că vedea că cei care au deturnat avionul zboară jos și spre New York.

Brian Sweeney și-a sunat nevasta și i-a lăsat un mesaj în care-i spune că va muri, dar nu în aceste cuvinte. Îi spune că lucrurile nu arată bine și o roagă să aibă o viață bună și frumoasă și îi spune că se vor revedea “when you get there”:

Jules, this is Brian. Listen, I’m on an airplane that’s been hijacked. If things don’t go well, and it’s not looking good, I just want you to know that I absolutely love you. I want you to do good, go have good times — same to my parents and everybody — and I just totally love you … and I’ll see you when you get there. Bye babe. I hope I call you.

Și poți citi acest mesaj (destul de celebru în primii ani după 9/11, de altfel) pe o placă, scris cu font mare. Lângă ea, însă, sunt câteva telefoane publice și poți ridica un receptor din perete și poți asculta chiar înregistrarea mesajului respectiv. Ridici telefonul și Brian Sweeney îți spune cele de mai sus, cu voce ce pare curajoasă, în cuvinte bine alese pentru a fi calm, dar concis, ultimele cuvinte ale unui om dintr-un avion care trei minute mai târziu lovea WTC 2.

E un alt suport cu șervețele lângă acest telefon, că aproape toți cei care-l pun la loc în furcă pleacă de acolo cu ochii în lacrimi.

Mai sunt multe astfel de înregistrări acolo lăsate de oameni din avioane sau din turnurile gemene, de obicei plângând. Sunt greu de ascultat, mai ales când intri acolo cu atitudinea veselă de turist bucuros că a ajuns în New York. Sunt foarte multe înregistrări și obiecte lăsate în urmă de oameni care au murit în câteva secunde de teroare, într-o zi ce părea banală ca oricare alta. O secțiune întreagă vorbește despre peste o sută de persoane ce au sărit de la ferestrele turnurilor.

Turul continuă cu informații despre Pentagon, despre zborul United 93, prăbușit în câmp după ce pasagerii au aflat ce s-a întâmplat în New York și s-au luptat cu răpitorii, apoi despre reacția autorităților și încet-încet revenirea orașului la viață. Săpături, găsirea câtorva supraviețuitori, localuri care au devenit locuri de adunare a echipelor de excavare, care mâncau gratuit acolo, primul meci de baseball la câteva săptămâni după aceea, ziare din lumea întreagă șamd.

În altă zonă este un bolovan de ciment și fier cam de un metru grosime. Scrie lângă el că de fapt acolo sunt comprimate patru niveluri ale World Trade Center.

O secțiune este dedicată câinilor de la WTC. Câțiva au murit în interior, alături de pompieri sau poliție, alții au ajutat la găsirea victimelor. Sunt apoi ecrane cu imaginile acelea emblematice ale prăbușirii turnurilor, un val uriaș de praf ce acoperă toate străzile din jur, vizibil apoi de la zeci de kilometri distanță.

În altă zonă sunt detaliate atacurile în sine. Cum au intrat teroriștii în țară, cine erau aceștia, de unde au venit, ce au făcut șamd. Prezentarea e mișto de tot, inclusiv cu un timelapse al mișcărilor acestora în SUA și care arată ce plan complex s-a pus în mișcare atunci și cum autoritățile au fost mereu cu un pas în urma lor.

Cam acesta este muzeul. E lung, au mii de obiecte expuse acolo, am petrecut vreo 2 ore înăuntru, dacă nu mai mult, și la final am ieșit la aer de parcă aș fi ieșit într-o altă lume. Cum spuneam, au realizat foarte bine totul: povestea, imersiunea în acea zi, felul în care au gândit în detaliu turul și ce vezi în interior.

---

Asta a fost ziua de 10 septembrie 2019, când am vizitat muzeul. A doua zi, pe 11 septembrie, n-am fost în acea zonă pentru că mă așteptam să fie blocată de autorități pentru ceremonii și, oricum, mi se pare că ziua aceea este pentru americani, nu pentru turiștii lor.

Am văzut însă două scene mișto și în acea zi. Prima, undeva lângă Union Square, o stație de pompieri de pe o stradă oarecare a deschis poarta, a scos camionul un pic afară și se pregăteau să țină un moment de reculegere în dimineața respectivă. O femeie oarecare de pe stradă s-a oprit în dreptul lor, le-a spus câteva cuvinte și a dat mâna cu cei trei pompieri prezenți acolo.

A doua, pe seară, când în zona World Trade Center s-au aprins iarăși cele două instalații puternice ce iluminează anual cerul pe 11 septembrie. Se numesc Tribute in Light și sunt două baterii de câte 44 de reflectoare cu xenon, fiecare de 7.000 wați, ce se aprind pe seară și țin până târziu în noapte.

Se văd de peste tot din New York și iluminează frumos cerul. Pentru câteva ore, două turnuri gemene de lumină se ridică în continuare în Manhattan. Așa arătau din camera noastră de hotel: