Povestea submersibilului pierdut lângă Titanic arată un șir lung de incompetență și nepăsare pe acolo

Știți cum la noi după aproape orice tragedie (Colectiv, Apuseni, Hexifarma etc) se descoperă o înșiruire de probleme, incompetență, nepăsare și corupție? Nici la străini nu-i prea diferit.

Am urmărit încercările de a găsi submersibilul pierdut pe lângă epava Titanicului înainte ca celor 5 persoane de la bord să li se termine oxigenul. Ieri seară oficialitățile au anunțat că au găsit resturi în zona respectivă, pe fundul oceanului, folosind un rover teleghidat. Se crede că sunt ale submersibilului Titan după o implozie.

Șansele păreau infime de la început. Printre rânduri, în diverse opinii spune cu jumătate de gură, s-a zis că și dacă l-ar fi descoperit în timp util cu toți în viață în interior, șansele să-i și aducă în viață la suprafață erau infime.

Nu cobori un cârlig de macara acolo. Sunt doar câteva nave de salvare capabile de activitate la asemenea adâncime, toate erau departe, oceanul este mare și călătoria până acolo durează. Cei cinci probabil că nu aveau șanse de la început, dar știrile nu pot spune asta (și oricum vor să te țină pe site cât mai mult ca să vezi desfășurarea acțiunii).

Mă uitam însă la un șir lung de probleme. Submersibilul respectiv este unul privat, aparține unei companii numite OceanGate. CEO-ul a rămas celebru cândva pentru o declarație în care a spus că nu are rost să investești prea mult în safety. Orice acțiune este riscantă, inclusiv ieșitul din casă, și la un moment dat trebuie să-ți asumi asta. Acum era la bordul submersibilului.

Problema și mai mare este că Titan, submersibilul respectiv, avea o singura fereastră în față, un hublou de sticlă. Sticla respectivă era certificată pentru adâncimi de 1.300 de metri, dar OceanGate ducea submersibilul la aproape 4.000 de metri adâncime.

Mai mult, acum câtiva ani un inginer al companiei a făcut publice aceste probleme și compania l-a concediat, apoi l-a dat în judecată pentru că a făcut publice date confidențiale despre submersibil. Omul respectiv a dat la rândul său la judecată compania pe motiv că a fost concediat pe nedrept și trebuie să i se respecte statutul de whistleblower.

Nu este clar dacă problema a fost vreodată rezolvată. Titan se pare că era la a treia scufundare. Poate fereastra aceea a rezistat prima oară, a rezistat și a doua oară, dar la un moment dat a cedat.

Restul submersibilului era făcut din fibră de carbon groasă de aproximativ 13 cm, iar la capete avea pereți din titan. Hubloul părea punctul slab.

Submarinul avea, am citit în altă parte, patru sisteme automate de revenire de urgență la suprafață. Între ele, inclusiv două pur mecanice prin care balastul său era ejectat automat după vreo 24 de ore de scufundare și niște rezervoare erau umplute cu aer pentru a-l duce la suprafață. Era un sistem pur automat, gândit pentru situația în care cei de la bord sunt înconștienți sau poate pierd controlul motoarelor din diverse cauze.

Faptul că nu a revenit la suprafață îi face pe experți să bănuiască o implozie. Probabil acea fereastră a cedat, iar presiunea apei a distrus instantaneu submersibilul și orice sistem de pe el. Am citit undeva că la adâncimea țintă (sau cea la care a dispărut, vreo 2000 de metri, nu mai sunt sigur) presiunea pe submersibil este egală cu greutatea unui bloc de 20 de etaje pus deasupra sa. Un bloc de 20 de etaje umplut în totalitate cu ciment, nu bloc de apartamente. O piramidă din Egipt, pusă peste submersibil.

Dar chiar și așa, întreg sistemul de retur la suprafață pare ciudat gândit. Erau două teorii mari, de fapt: implozie la adâncime sau submersibilul a revenit singur la suprafață, însă este foarte dificil de găsit pentru că oceanul este foarte mare. Curenții marini l-ar fi putut duce oriunde.

Și aici încep să apară diverse limitări tehnologice sau decizii controversate. Titan era vopsit în alb și albastru, nu în portocaliu cum este ceva mai uzual pentru a oferi vizibilitate pe un ocean albastru.

Mai mult, submersibilul nu putea să revină la suprafața apei și să plutească deasupra ei, ci era gândit să revină până la o adâncime mică, de câțiva metri, dar totuși în totalitate scufundat. Ușa acestuia nu se poate deschide din interior. Echipajul vasului suport o închide ermetic din afară cu 17 șuruburi și nu există o modalitate de a fi deschisă de către pasageri. Asta pare o decizie proastă, învățată pe pielea a trei astronauți morți în incendiul de pe Apollo 1 cu o trapă practic imposibil de deschis din interior.

Titan nu era dotat nici cu sisteme de comunicație puternice. Înțeleg de ce. Este foarte mic, iar undele radio nu penetrează în adâncime. Nu avea cu cine comunica prin radio. Nu avea nici GPS la bord, că nu bate în adâncime. Întreaga comunicație cu nava suport de la suprafață se făcea printr-un soi de sonar direcțional ce trimitea probabil cod Morse. Legătura era ușor de pierdut, dar dacă totul merge bine submersibilul revenea până la urmă la o adâncime unde contactul se făcea mai ușor.

Culmea este că, în situația unei probleme tehnice, un sistem automat de adus submersibilul la suprafață nu i-ar fi salvat direct pe cei din interior. L-ar fi adus la o adâncime de 2-3 metri. Trapa nu putea fi deschisă din interior. în cazul unei pierderi de alimentare sau alte probleme tehnice (leșin de la prea mult CO2 etc), dacă nu ar fi fost găsiți rapid de echipele de căutare, cei din interior tot s-ar fi asfixiat după 4 zile. Doar că la 2-3 metri adâncime.

Iar cum suprafața de căutare era ceva de genul “de două ori cât România”, cu un submersibil vopsit alb și albastru, mici șanse să fi fost găsiți…

Submersibilul nu era certificat de nici o organizație. OceanGate își informa direct clienții că este vorba de un design experimental, necertificat de nimeni, și că accepți asta când te uri la bordul său.

Înțeleg că o astfel de călătorie costa 250.000 de dolari. Clienții sunt oameni cu mulți bani. Îmi închipui ca la început semnează un act prin care declară că înțeleg toate riscurile și absolvă compania de responsabilitate, dar nu pot să înțeleg de ce ar accepta astfel de riscuri. Pare o experiență unică să vezi epava Titanicului (după 10 ore cu 5 oameni într-un spațiu cât un autoturism), dar nu mă așteptam ca cineva să accepte astfel de riscuri.

Clipul de mai jos, de pe un canal despre submarine, examinează mult mai bine problemele submersibilului. Este foarte bun clipul, chiar merită urmărit, omul care-l face are 20 de ani de experiență în domeniul submarinelor. As putea spune că un astfel de clip arată și de ce este bun YouTube și ce opinii poate scoate în față. La final, omul spune direct “your family members are dead”:

CBS are un documentar mai vechi despre submersibil și scufundările la Titanic. Un reporter chiar a făcut parte dintr-una: