Social media modernă este un instrument de depresie

Dădeam într-o zi doom scroll pe feed-ul meu de Instagram și marea, marea majoritate a postărilor intrau în două categorii. Unele erau glume, din acelea cu ospătarul care-ți greșește comanda sau “ce crede soțul meu că fac ziua”. Inutilități, cum le zic eu, care doar încarcă țevile Internetului și serverele pentru un attention span de 5 secunde.

A doua categorie era cea a vieții de lux. Postare după postare, probabil sute în feed-ul meu din acel moment, despre bărbați și femei în mașini de lux, în hoteluri de lux, în vacanțe de lux. Dacă te iei după Instagram, ai crede că toți în afară de tine își beau cafeaua pe plajă în Positano, primesc buchete de 85 de trandafiri în fiecare săptămână, zboară first class, beau cocktail în jacuzzi presărat cu petale, se îmbracă de ieșit la party în fiecare zi sau au nevoie de ajutor la cărat pungile de cumpărături din mall, că abia le mai pot ține în brațe cu cele două mânuțe tocmai scoase din manichiură de top.

Acum, eu sunt norocos din mai multe privințe. Una ar fi că, atunci când văd la alții astfel de postări, nu sufăr, nu sunt trist, ci 1% din mintea mea chiar se bucură pentru respectivii, că îmi place să văd oameni fericiți, nu triști. 99% din creier, însă, se ambiționează ca să trăiesc și eu mai bine, nu se deprimă că alții sunt deja acolo.

A doua ar fi că mai știu și eu dedesubturile social media, știu cât de vopsit este gardul, ce se întâmplă uneori în spatele camerei și ce probleme (uneori foarte mari!) sunt dincolo de hashtag-ul #blessed. Așa că de cele mai multe ori astfel de postări mă plictisesc și încerc să scap de ele pentru a ajunge la ce caut cu adevărat pe Instagram, adică fotografii cu cocktailuri, pisici, burgeri și bikini, cum se face.

Mă gândesc însă că probabil este o perioadă nasoală să fii adolescent sau chiar și om matur, mai ales dacă ești ușor impresionabil. Mulți probabil cad în depresie când văd că alții au asemenea vieți. Că aproape toți ceilalți au asemenea vieți, conform Instagram și algoritmului său de recomandări.

Și dacă nu-ți dai seama că lucrurile nu stau așa sau dacă nu vorbești cu nimeni despre asta ca să-ți deschidă ochii, probabil depresia este și mai adâncă. Probabil ajungi nefericit și frustrat că trebuie să te duci dis de dimineață la muncă sau la școală, în timp ce alții se duc să bea prosecco în piscină sau la mall.

În mod normal, părinții ar trebui să explice adolescenților că lucrurile nu stau așa, că este doar o imagine. De multe ori, însă, părinții nu știu ce urmărește copilul și ce sentimente dezvoltă din acest motiv. Inclusiv ca adult de obicei nu vorbești despre asta cu cei din jur, ca poate să-ți deschidă ei ochii sau măcar să mai afli o altă opinie, ci direct treci la depresie și nefericire.

Mai urmăresc câteva conturi de psihologi sau terapeuți care postează despre astfel de lucruri. Voiam să zic că sunt ca un duș rece în marea celorlalte postări, dar de fapt sunt calde și personale. Sunt printre puținele lucruri din care chiar poți învăța ceva în social media, poți vedea și dacă rezonezi cu ele sau dacă îi regăsești pe cei din jur în ele.

Cred că este o axiomă valabilă pentru orice formă de social media: pe termen lung, postările migrează de la a înfățișa viața reală la a prezenta una fake, una nerealistă, una care prezintă doar punctele de glorie ale zilei. De ce această schimbare? Pentru că în fiecare om există probabil și nevoia de a se lăuda, de a impresiona pe cei din jur. Și pentru că atrage like-uri și followers, ceea ce tot în prima categoria intră de fapt.

Algoritmii aceștia de recomandări de conținut, de hrănit lupul nefericirii din fiecare om, de împuns măseaua care doare, or să distrugă vreo două generații, doar că subtil, pe nesimțite. Și poate după un timp, înțelegându-se mai bine impactul lor nociv, vor fi eliminați sau modificați. Până atunci, însă, fiecare scapă cum poate.

Niște articole de citit. National Library of Medicine face un rezumat al studiilor despre asta din ultimii 20 de ani. O concluzie este că timpul petrecut pe social media are legătură cu gradul și prevalența depresiei. Alta este că activitatea pasivă (browsing fără a interacționa cu oameni) este cea mai nocivă. Mayo Clinic vorbește despre alte studii asemănătoare.

Și printr-o coincidență cu subiectul, citeam zilele trecute acest articol despre sinuciderea unei bloggerițe de 47 de ani. Femeia respectivă și-a început blogul în 2001 și în scris “laid bare her struggles as a mother and her battles with depression and alcoholism on her site Dooce.com and on social media”. A devenit celebră pentru site, a scris cărți de succes, a apărut la Oprah, a crescut 3 copii, toți majori acum. S-a sinucis la 47 de ani.