1 an de Alice (varianta Matildei)

Zilele trecute am ieșit doar eu cu Radu la cocktail-uri, ca pe vremuri. Alice a rămas cu bunicii acasă, iar noi n-am făcut de cap în oraș și ne-a plăcut maxim. E foarte frumos să mai ai câte un moment de respiro și relaxare completă. A doua zi însă, vorbind despre asta, am ajuns amândoi la aceeași concluzie: e mult mai bogată viața în 3. Sunt atâtea experiențe în plus pe care nu ai cum să le trăiești decât cu copil. E și al naibii de greu uneori și cel mai minunat lucru e să ai oameni în jur – un bunic, o bonă, prieteni – care să te mai ajute.

Aud de la mulți părinți că pe măsură ce crește e din ce în ce mai greu. La noi n-a fost chiar un parcurs liniar și acum la 1 an mi se pare mult mai ușor decât la început.

(În caz că nu este clar, articolul este scris de Matilda și ușor editat de mine. Voi scrie și eu unul – R.)

Primele 3 luni (trimestrul 4)

În 3 cuvinte: acomodare, colici, burnout.

Dormea bine, nu pot să spun că nu – avea zile în care dormea câte 4-5h legate după prânz. Și apoi de noapte dormea câte 3. Practic dormea mai bine la început decât a dormit în lunile 4-10.

Însă atunci când era trează plângea mult – zi și noapte plângea de făceam maratonul cu ea prin casă, să o liniștim. Nu o puteai pune jos nici un moment când era trează, nu aveai pauză o secundă – de aici burnoutul.

Am avut momente în care plângeam de oboseală în timp ce o puneam puțin jos pe masa de înfășat, singurul loc în care nu țipa când o lăsai din brațe. Greu. Dar de pe la 2 luni jumate a început să ne zâmbească și ne-am topit total!

4 – 6 luni

Fără colici, dar și fără mare somn de zi. Nu mai plângea, puteai să o pui jos pe un covoraș cu niște jucării și stătea vreo 10 – 15 minute și singură. Singură, adică fără să o ții în brațe.

O mai puneam câte puțin în legănător, îi mai arătăm o luminiță, beam și eu o cafea. Dar după saltul 4 s-a dus cu somnul de zi de câteva ore. A trecut în perioada asta la 3 somnuri de câte 40 min pe zi. În perioada asta am fost cu ea la munte, o puneam pe covorașul ei de joacă pe o canapea, stătea cineva lângă ea și puteam să plec să fac și eu altceva (de ex, un cocktail).

Plus că încep să râdă în hohote din nimic! Alice râdea când spuneam “bifidus” sau când o întrebăm dacă să mai pun făină într-o prăjitură. (confirm că te bine dispune maxim sa-ți vezi omulețul râzând fericită – R.) Tot acum încep să își ducă piciorușele la gură – nu s-a inventat nimic mai drăgălaș decât asta, efectiv mori când îi vezi așa drăguți (nu musai pe ai altora, dar pe ai tăi – clar!). În perioada asta încep să se rostogolească, iar a noastră a dezvoltat o pasiune pentru dormit faceplant. Nu vă zic de câte ori mă uităm la ea să văd dacă respiră și să îi întorc într-o parte capul, să nu stea cu nasul în cearșaf.

6 – 10 luni

Perioada în care nu voia sub nici un chip să stea în căruț. Deci gândiți-vă cam ce autonomie de mișcare poți să ai când trebuie să cari peste tot copilul exclusiv în brațe. (ceea ce am făcut eu, cu hamul, o să vă spun cum am obișnuit-o cu acesta – R.)

De pe la 7 la 9 luni s-a hotărât că nu mai doarme bine nici noaptea. Din prima zi a saltului 6 ne-a dat fatala. Se trezea de 3 – 4 ori pe noapte și uneori stătea trează câte o ora, două, timp în care noi o plimbam non-stop pe hol, pe întuneric, cântând pupăza din tei. Au fost dăți când se trezea și de 10 ori pe noapte. Eram zombie, a fost cea mai grea perioadă de până acum.

Nesomnul și epuizarea asta de lungă durată te transformă mai ceva ca în reclamă la Snickers. A fost perioada în care ne-am certat cel mai mult și ne-am reproșat cele mai multe, mai mărunte și mai dubioase chestii unul altuia (e ok, te iert! – R.). Nu a ajutat nici faptul că eram în renovări cu un nou apartament fix în perioada în care ea a dormit cel mai prost. (mi-a plăcut “eram”, la plural :P – R.)

Am regretat că nu am făcut sleep training prin metodă pick up/ put down atunci (o iei în brațe când plânge, o pui jos când se liniștește, dar o înveți să doarmă în pătuțul ei direct, nu la ține în brațe). Cred că ar fi fost cea mai blândă și mai eficientă metoda pentru ea și pentru noi.

Pe la 9 luni am început să o culcăm în camera ei, în pătuț, și să o înțarc de noapte. I-a luat 3 nopți să se obișnuiască, practic am înlocuit asocierea somn-mâncat cu somn-plimbat. Mult timp am regretat pentru că la sân adormea în 2 min, mă culcăm și eu la loc și aia era. Cu plimbarea dura mai mult, trebuia să mă ridic din pat, să mă duc în altă camera, a fost cu epuizare serioasă.

10 luni – 12 luni

Am trecut-o în final la 2 somnuri de zi. Mai exact, o adormeam în 20 min, țineam 10 min în brațe adormită, o puneam în pătuțul ei, în 20 min se trezea. Veneam înapoi în camera, o readormeam, dormea pe mine încă 40.

Dar tot efortul asta pe zi a funcționat, pentru că noaptea a început încet încet să doarmă mai bine – doar vreo 2 treziri pe noapte, fără să mai stăm câte o oră să o plimbam. Lux! Vă recomand cartea Holistic sleep coaching, are tabel de troubleshooting pentru somnul copilului care chiar ne-a ajutat. Am aplicat tot ce am putut de acolo și nu știu cât a fost datorită schimbărilor noastre, cât a fost că a mai crescut ea, dar ideea e că a fost bine după.

12 luni

Nu știu ce s-a întâmplat. Am fost la mare, am venit înapoi, copilul nostru a început să doarmă toată noaptea, fără intervenția noastră. Deja la o lună după, simțim că ne-am revenit. Nu ne vine să credem ce ni s-a întâmplat. Suntem odihniți! Ne trezim că vrem noi, nu că plânge ea. Ne culcăm și noi după ora 22 seară, nu la 19 (really? 19? – R.) sau 21 ca înainte. Suntem mai drăguți unul cu altul, ne gândim și la alte lucruri în afară de somn și odihnă, începem să ne facem planuri, să se reconecteze între ei neuronii, e magic!

La 1 an deja simt că e mai simplu. Se mai joacă și singură, pot să fac altceva în timpul asta cât o supraveghez, nu mai vrea tot timpul la mine în brațe. A devenit mai sociabilă – de unde înainte plângea numai când vedea alți oameni, acum le stă în brațe.

Înainte când vedea alți copii se agita maxim, se entuziasma, dar era brutală. Astăzi am ieșit cu altă fetiță de vârstă ei și a mângâiat-o pe cap, iar cealaltă fetiță a îmbrățișat-o! Stă la plimbare în cărucior și câteva ore, fără să se plângă, pot să mă plimb și eu, să fiu mai mobilă. E altă viață. Sunt sigură că vor începe alte provocări, că nu are cum să fie totul lapte și miere. Dar simplul fapt că ne odihnim ne permite să funcționăm că și oameni e incredibil.

Și acum să va povestesc cât e de drăgălașă! Merge după pisici și le ia în brațe, le mângâie, își pune capul pe ele. Își trage câte o pernuță jos de pe canapea și plonjează efectiv pe ea, după care te așteaptă acolo să vii să o pupi. Dacă nu vii, ridică ea capul și se uită după tine, la modul “mai aștept mult?”.

A început recent să ne dea și ea nouă de mâncare – tu îi dai o bucățică de ceva, ea ți-o întinde înapoi și dacă o mănânci se bucură așa de tare. Cel mai minunat lucru e să o vezi cum o încânta cele mai mărunte lucruri pe care tu le iei de bune. Te bucuri altfel de viață cu un copil, e pur și simplu diferit, ai alte experiențe. Și oricât de greu ne-a fost până acum, în orice moment ne întrebai v-am fi spus că merită.