De ce mă enervează moda cu instagram vs reality și supărarea că mai sunt și alți oameni în jurul tău

De ceva vreme sunt pe net tot mai multe clipuri de tipul Instagram vs reality în care diverși oameni ajung în locuri idilice și descoperă că realitatea nu este ca în fotografii. Mai exact, descoperă că și alți oameni au ajuns acolo odată cu ei.

Adică pe plaja Navagio din Zakynthos mai sunt și alții care se bucură de apa bleu, în Santorini nu ai doar tu ideea de a privi apusul de pe scările albe ale satelor idilice, în Norvegia nu ești doar tu pe un vârf de munte, pe Marele Zid Chinezesc mai este și Marea Mulțime Chinezească șamd.

Și sunt foarte mulți oameni triști din acest motiv, ba chiar revoltați că lucrurile nu arată cum li s-a promis lor că vor arăta! God dammit, doar n-au mers până acolo ca să nu facă și ei o fotografie la fel de spectaculoasă precum cea care i-a determinat să meargă acolo! Păi cum altfel să strângă și ei like-uri?

Mie asta mi se pare unul dintre cele mai bune exemple ale hashtag-ului #firstworldproblems și al văicărelii inutile ce cuprinde uneori Internetul.  Ai ajuns într-un loc extraordinar, unul pe care puțini oameni au ocazia să-l vadă la viața lor,  și doar te plângi că—vai!—mai sunt și alții acolo, îl mai văd și alții cu tine?

Ce se întâmplă, ai văzut un loc minunat, dar ți-au stricat alții ocazia de a face acea fotografie perfectă cu care să te lauzi și altora că ești acolo? Nu va strânge suficiente like-uri?

Mi se pare ridicol. Sunt în România o grămadă de oameni care nu au ieșit niciodată din țară. Sunt oameni care văd Marea Neagră pentru prima oară la 84 de ani. Orice om ar trebui să se simtă fericit că vede un loc de vis, nu nervos că îi are și pe alții în jur.

Exemple: Roma, 2019, muzeul Vatican, am mers în ritm de melc alături de mii de oameni pe culoarele Vaticanului. Foarte multă lume! Asta nu mi-a stricat deloc plăcerea imensă de a vedea locul de unde lumea a fost condusă măcar vreo mie de ani, bucuria de a fi acolo cu Matilda și gândul că apoi mergem să băgăm înghețată din aceea bună din Italia.

Istanbul, 2015. Ne-am dus acolo de 1 mai și, ce să vezi, jumătate din Europa a avut aceeași idee. Am stat aproape o oră ca să intrăm în Moscheea Albastră. La palatul Topkapi am abandonat prima încercare de acces, era prea multă lume la coadă, am revenit a doua zi mai devreme. Strada Istiklal sau cum se numește? Am crezut că o fi ieșit mulțimea de la stadion fix atunci, dar erau doar turiști căscând gura. Au fost câteva zile super-aglomerate.

A fost unul dintre cele mai frumoase city-break-uri ale noastre.

Eu mă simt recunoscător de fiecare dată când văd astfel de locuri. M-am plimbat prin Santiago de Chile, am băut într-un skybar la etajul 60 în Bangkok, am făcut snorkeling în Zanzibar, am mâncat la restaurantul nr 1 în lume în New York, am trecut Cercul Polar, am mers pe cămilă în deșert. Nu m-am simțit niciodată altfel decât recunoscător că am avut ocazia să fac astfel de lucruri și conștient că puțini au această ocazie. N-am fost niciodată supărat sau nervos că este aglomerat, că plouă, că îmi strică alții poza șamd.

Probabil simțiți din tonul acestui articol cât de tare mă triggeruiesc (triggerează?) astfel de mesaje, posturi, clipuri video, comentarii și fotografii. De câte ori văd unul, îmi vine să comentez cu “vezi că ai scris greșit ‘woohoo sunt și eu aici, ce marfă este’ sau ‘stfu, privește partea plină a paharului, bucură-te de ce ai și ce trăiești și nu mai te enerva că o fac și alții alături de tine'”.