Vremurile grele prin care trece presa independentă din România (exemplu de la DoR)

Un articol foarte bun de pe site-ul DoR.ro vorbește despre viitorul incert al revistei, care de astăzi funcționează cu o echipă restrânsă.

De la 1 iulie vom fi mai puțin de 10 oameni full time în redacție. Eram 25 în echipă acum doi ani jumate. Ne mutăm într-un sediu mult mai mic (un sfert din cel de acum). Vom spune mai puține povești și vom face (deja facem) mai puține proiecte.

În alte momente din istoria DoR ne-am uitat la astfel de crize ca la tranziții sau ca la reinventări. Sigur că astea sunt o posibilitate. Însă, pentru prima dată în 13 ani, nu mai sunt convins că există cu siguranță un „DoR, versiunea următoare” dincolo de ele.

Pe și mai scurt, următoarele două numere trimestriale se fac, apoi nu se știe exact ce va fi.

Articolul este lung și v-aș ruga să-l citiți pentru că este reprezentativ probabil pentru toată presa independentă din România și pentru o mulțime de alte business-uri care, după o pandemie lungă și acum război și criză, descoperă că publicul lor țintă s-a schimbat, că oamenii lor simt un burnout din care nu pot ieși și că societatea parcă și-a schimbat obiceiurile și coordonatele.

Sunt o mulțime de idei care mi-au plăcut:

Întreaga profesie – mă rog, cei care au rămas, căci trendul de plecări e global – a ieșit din pandemie și mai obosită.  Fiecare conferință a industriei a adăugat anul ăsta componente despre burnout, work-life balance și cum naiba reușim să facem mai bine management în redacții (ajung și acolo).

E un soi de sindrom al salvatorului la fel de nesănătos cum îl vezi la medici: suntem epuizați, dar nu ne putem opri, căci asta înseamnă că nu ne facem meseria.

Realitățile care au decurs din lista de probleme de mai sus, mai ales în ultimul an, sunt mai dificil de pus în cifre: prinși în muncă hibridă, cu o echipă în flux continuu, într-o industrie șchiopătândă, am pierdut din energia și coeziunea pe care am construit-o în ultimii 5-6 ani. Am colaborat mai sincopat, am devenit mai preocupați de eu decât de noi (ce fac eu, cât fac eu, unde lucrez eu), am înțeles uneori grija ca fiind un scut față de un feedback care ar fi putut să ne îmbunătățească munca și poveștile.

Ideea în sine despre presa care se închide nu este nouă și se aude și în străinătate. Un articol recent din Washington Post spune că o treime din ziarele care existau acum 20 de ani s-au închis deja sau se vor închide până în 2025. Din 2005 încoace, peste 2.500 de cotidiane sau săptămânale s-au închis în SUA.

Motivul este scris și în articolul din DoR:

Lumea s-a schimbat după pandemie. În ceea ce privește consumul de informație, faliile nu fac decât să se adâncească. Da, în România multă lume încă se informează de la televizor. Dar sunt tot mai bătrâni cei care o fac. Gen Z crește pe YouTube și TikTok și limbajul jurnalismului, chiar și al celui făcut de noi, independenții, le e străin.

Studiile spun că lumea fuge de știri și de informații, și unul dintre motive e că noi, jurnaliștii, îi facem să se simtă prost, anxioși, neputicincioși. În România prea puțini jurnaliști au smerenia să recunoască că e un adevăr în asta; culegem însă ce semănăm de zeci de ani.

Problema de fond este că jurnalismul este unul dintre mecanismele puternice ale democrației. YouTube și TikTok nu sunt jurnalism, ci entertainment. Pe astfel de platforme vezi cum să te machiezi, dansuri inedite sau cum să faci un cocktail de vară. Nu o să auzi niciodată pe YouTube sau TikTok că primarul din localitatea X a dat un contract pe bani publici vărului său. Nu o să auzi că un ministru a furat milioane de euro. Sau, chiar dacă poate auzi așa ceva, raportul probabil este de 1 la 999 față de entertainmentul de care ziceam mai devreme, dacă nu chiar mai mic.

La treaba asta cu închiderea presei se poate aplica citatul acela celebru din Donne cu “nu întreba pentru cine bat clopotele, bat întotdeauna și pentru tine”. Lumea este prea conectată pentru ca impactul să nu fie resimțit de fiecare persoană.

Asta cu jurnalismul de investigație este însă o poveste mai lungă. DoR nu are musai legătură cu ea, acolo subiectele erau altele, cum spun chiar ei “jurnalism narativ și povești intime despre oameni, documentate profund și scrise atent”.

Altceva voiam însă să zic. Eu n-am dat niciodată bani pe vreo revistă DoR, n-am citit niciodată vreun număr. Genul lor de subiecte nu sunt și subiectele mele. Nu o să exprim deci false regrete, deși chiar îmi pare rău că proiectul unor oameni muncitori nu merge bine, chiar dacă nu mi se adresa mie.

În jurul meu sau în bula mea sau pe Internetul meu, cum vreți să-i ziceți, DoR este o revistă foarte apreciată. Share-uri de articole, laude pentru materiale, foarte multe aprecieri exprimate prin cuvinte ample.

Nu știu însă câți dintre ei și cumpără această revistă pentru a o susține efectiv în funcționarea ei. Se pare că nu foarte mulți, altfel n-ar exista acel articol.

Asta este o problemă curentă a multor creatori de conținut ce pot fi “consumați” în mod gratuit. Consumatorii au impresia că ei se susțin cumva, de undeva, din alte resurse. Nu de la ei, dar sigur există altă sursă. Nu dau ei bani, dar sigur dau alții. Nu dai eu click pe publicitate, dar sigur dau alții. Nu dau nici măcar un like, dar sigur dau alții.

Ei bine, nu dau nici alții. Să zici ceva de bine este simplu, dar este o cale foarte lungă până la a face și ceva concret pentru a ajuta ce-ți place. Am văzut recent un citat pe Instagram, am uitat de la cine și al cui, dar spunea ceva de genul “cel mai mic gest de ajutor este mult mai important decât cele mai mari intenții”. Așa este.