Trăim acum momente despre care putem fi mândri ca popor, ca români și oameni

Papa Francisc a avut un discurs excelent de Floriile catolice. Chiar excelent, aș zice. Nu știu cine l-a scris, dar a fost inspirat:

Când se recurge la violență, nu mai știm nimic despre Dumnezeu, care este Tatăl, și nici despre ceilalți care ne sunt frați. Uităm de ce ne aflăm pe lume și comitem cruzimi absurde. O vedem în nebunia războiului, unde Hristos este din nou răstignit. Hristos este din nou răstignit pe cruce în mamele care plâng moartea injustă a soților și a copiilor. El este răstignit în refugiații care fug de bombe cu copii în brațe. El este răstignit în bătrânii care sunt abandonați la moarte, în tinerii cărora li se răpește viitorul, în soldații trimiși să-și ucidă frații. Hristos este astăzi răstignit în acele locuri.

Le găsiți și în engleză pe site-ul Vaticanului dacă vreți să citiți totul.

Peste Europa a căzut o noua cortină. Într-un discurs celebru din 1946, Winston Churchill a vorbit despre o Cortină de Fier care împarte Europa în două, referindu-se la URSS.

Aproape 80 de ani mai târziu, granița Ucrainei este o nouă cortină. Într-o parte, oameni care sărbătoresc Paștele, beau, mănâncă, se văd cu rude pe care poate nu le-au văzut de la începutul pandemiei, se bucură de primăvară și își planifică vacanțe. De partea cealaltă, în Ucraina, este ceea ce spunea Papa Francisc mai sus, orori zilnice. Este o mamă care a păstrat căciula găurită de gloanțe și tricoul pătat de sânge al fiului ei de 13 ani, executat de soldații ruși după ce i-au păcălit că îi lasă să plece din localitatea ocupată. Sunt cadavre în gropi comune, sunt maternități bombardate, sunt orașe distruse sistematic, sunt gări lovite de rachete.

Mă bucur tare mult că noi românii am făcut ce trebuie în această perioadă. Că ne-am dovedit a fi oameni cu vecinii noștri ucraineni atunci când aceștia au avut nevoie de ajutor. Nu-i ușor să pleci cu un bagaj în mână de acasă și să lași tot ce-ai adunat în viață în urmă, fără să știi dacă îți vei mai vedea vreodată casa sau familia. Pe bunica mea, care a trecut prin așa ceva la venirea rușilor în Bucovina în 1940, aceste evenimente au marcat-o pentru totdeauna și mi le povestea mereu ca pe cea mai dură încercare a vieții ei.

Mă bucur că românii au fost oameni. Și nu mă refer doar la donații, ci mai ales la multele lucruri auzite despre satele de pe lângă Ucraina, unde românii și-au deschis casele pentru refugiați și i-au tratat ca pe frați ce au nevoie de ajutor. Am auzit de români care, știind limba ucraineană, au decis să organizeze școli pentru copiii refugiaților. De români care merg ei periodic în Ucraina pentru a aproviziona diverse zone sau adăposturi de acolo. De români care au decis că nici un refugiat ucrainean din zona lor nu va sta singur de Paști.

Pur și simplu oameni care au văzut că alte ființe omenești au nevoie de ajutor și l-au acordat cu toată puterea lor, fără oprire, fără nevoia de laudă, fără likeuri pe Instagram și camere de filmat în spate.

Trebuie să recunosc că, de-a lungul anilor, m-am întrebat uneori cum am reacționa noi românii, individual și ca popor, în fața unor crize de amploare. Astăzi pot spune că mă simt mândru de ce s-a întâmplat în România de la începutul războiului.

În zilele acestea se vorbește mult despre spiritul Paștelui și al învățăturilor creștine. Mie mi se pare că românii le-au pus în practică de o lună și jumătate și mă simt mândru de asta. Iar cei care au pus zilnic osul la treabă în acest scop, cei care în fiecare zi se întreabă cum ar putea ajuta și mai mult, ar trebui să fie cei mai mândri și apreciați de oamenii din jurul lor. Nu-i vezi la știri, nu sunt de interes pentru emisiunile zilnice de mondenități, dar cred că la finalul zilei se simt mai fericiți și împliniți decât mulți alții.