Ceva pe scurt despre copii și zâmbete

Nu sunt genul care să considere că fiecare om trebuie musai să aibă copii, că doar așa poate fi fericit în viață. Nu, oamenii pot face ce vor ei și pot avea o viață foarte fericită și împlinită fără a avea copii. Nu o să-i spun niciodată altuia ceva de genul “nu vei ști fericirea adevărată până nu ai copii” sau “doar cu copii vei fi împlinit”, cum am auzit uneori de la alții. Le dau însă parțial dreptate: viața este mai bună.

Vă spun fără nici o îndoială că un copil îți aduce multă fericire în viață și ți-o aduce dintr-o zonă total nouă, una pe care nu o poți accesa altfel. Alice a ajuns la etapa în care ne bucură în fiecare zi prin prezența ei, prin zâmbetul ei și sunetele pe care le scoate, prin felul în care se molfăie o jucărie (deși pachetele de șervețele și bigudiurile moi sunt preferatele ei) sau se apucă uimită de degetele de la picioare.

Să ai un copil înseamnă mult efort zilnic și o schimbare a stilului de viață. Un copil îți aduce însă mult mai multă bucurie decât efortul făcut pentru a-l crește. Sigur că faci compromisuri având copii, sigur că renunți la obiceiuri de-ale tale sau la o parte din stilul anterior de viață, însă nici pe departe nu este un schimb egal. Câștigi mult mai multe decât trebuie să cedezi, câtă vreme ți-ai dorit acel copil.

Am mai zis anterior că nimeni nu pare atât de bucuros să mă vadă precum este Alice când dă cu ochii de mine. Și asta se întâmplă de fiecare dată! De fiecare dată! Dacă lipsesc 15 minute din raza ei vizuală, când apar îmi zâmbește cu așa plăcere și dă din mânuțele ei mici cu atâta entuziasm încât mă impresionează și acum, a mia oară când văd aceste gesturi.

Și la fel face și pentru Matilda, fără greș, zi de zi. În special bucuria de pe fața și din gesturile ei atunci când se trezește dintr-un somn, dă un strigăt de alarmă și apoi ne vede în fața ei, zâmbindu-i, este uimitoare. Sau când moșmondește vreo jucărie (sau șervețele, că tu-i cumperi jucării, dar se se joacă de fapt cu ce vrea) și o molfăie din gingii, cu ochi mari și curioși. Sau când vede luminițe colorate prin casă și este fascinată de ele, sau când privește suspicioasă ceva nou, sau…

(aici zâmbea pentru că tocmai o rotise Matilda spre mine și mă vedea)

Este greu de descris și sentimentul de bucurie, de satisfacție, pe care-l am atunci când o iau în brațe și o văd cum se simte în siguranță și fericită și veselă, cum rotește capul în jur pentru a explora lumea de la înălțimea mea, dar periodic se reorientează și spre mine și îmi dă un zâmbet mare câte o primăvară.

Copiii sunt extraordinari!

Simt un soi de anxietate la gândul că, dacă doamne ferește pățesc ceva acum și dispar, Alice nici nu mă va ține minte. Nu va ține minte cum îmi zâmbea și cum îi zâmbeam eu înapoi, că e prea mică pentru ca astfel de amintiri să-i rămână în memorie. Urât gând, dar uneori am și eu gândurile mele deprimante.

Îmi pare rău pentru oamenii care încearcă să aibă un copil și nu reușesc. Le-aș spune să nu renunțe. Se poate întâmpla oricând. Avem cunoștințe care după X ani de încercări și la vârstă înaintată au renunțat și… s-a întâmplat atunci. De puține ori este o știință exactă.

În plus, adopția este mereu o posibilitate. Sunt mulți copii care au nevoie de părinți buni. Un copil nu-ți zâmbește înapoi din senin, ci pentru că se simte bine îngrijit și ocrotit de părinții săi, chiar dacă nu poartă și codul lor genetic.

Mă uit chiar acum la Alice, care se răzbună pe un unicorn de pluș molfăindu-i cornul până ce-l face flească, și la știrile despre războiul de dincolo de granițele noastre și nu pot să cred că există în lume oameni care ordonă uciderea unor copii pentru a teroriza țara respectivă. Nu înțeleg cum poți avea copii proprii și totuși să nu devii un om mai bun, ba chiar să poți comanda cu lejeritate lovituri împotriva civililor. Sunt momente când sper că iadul există și în el un loc special pentru astfel de oameni.