80 de ani mai târziu, istoria se repetă la fel

Bunica mea din partea mamei s-a născut în 1924 în Cernăuți, Bucovina, pe vremea când orașul ce avea 100.000 de locuitori făcea parte din România Mare, la 40 de km la nord de granița actuală a României.

Cernăuți a făcut parte din regatul Moldovei pentru câteva secole, apoi vreo 130 de ani a fost parte din Imperiul Austro-Ungar până ce România a recucerit acele teritorii în 1918. Trăiau mulți români acolo în 1924 și inclusiv astăzi un recensământ ucrainean a numărat minim 10.000, una dintre cele mai mari comunități cu vechime din afara țării noastre.

Eu n-am fost niciodată acolo. Știu de la ea că avea casa pe strada Ion Creangă din Cernăuți.

Când rușii au invadat în 1940, înțeleși cu Hitler despre cum să-și împartă teritoriile din estul Europei, bunica mea s-a refugiat spre sudul României. Rușii au ocupat Bucovina de Nord (și Basarabia, de altfel) și au decis că acele teritorii fac parte de acum din Republica Socialistă Sovietică Ucraina, parte a URSS. Așa au rămas de atunci, exceptând cei câțiva ani ai ofensivei germane spre Moscova.

Bunică-mea mi-a povestit de câteva ori despre acele vremuri. Vorbea puțin despre asta, cu privirea în gol și de obicei despre aceleași momente traumatizante. Au fugit cu ce au putut lua în mână, lăsând în urmă munca și casa câtorva generații ale familiei. Trenul în care s-au suit ulterior a fost bombardat. Au stat închiși în lagăr o vreme, că nu voiau să lase românii să treacă noua graniță trasată de sovietici spre România. În cele din urmă a ajuns undeva în Oltenia, unde a făcut liceul, ocazie cu care l-a cunoscut pe bunicul meu.

Și de fapt a avut noroc. În 1941 urma să aibă loc masacrul de la Fântâna Albă, când trupele sovietice au ucis câteva mii de români ce încercau să treacă granița spre ceea ce devenise acum România, asta după ce securitatea sovietică a lansat zvonurile că se deschide granița respectivă. Ulterior, mii sau zeci de mii de români din Bucovina au fost deportați în Siberia. Puțini s-au întors.

Lumea zice că Alice seamănă cu mine, dar mie mi se pare că seamănă cu bunica mea. Are același păr blond și aceiași ochi mari albaștri. Îmi pare rău că n-a apucat să își vadă strănepoata. Dar măcar nu a apucat să vadă că, 80 de ani mai târziu, istoria se repetă, că rușii invadează iarăși acea zonă și civilii suferă din nou, deși nimeni nu credea că mai este posibil așa ceva într-o Europa care de cele mai multe ori pare să fi ajuns la un nivel înalt de civilizație și mai ales comoditate. Asta înseamnă însă un conducător rus pe care probabil doar Stalin l-a întrecut în megalomanie în ultimul secol.

Vreo 10.000 de români trăiesc în continuare în Cernăuți. Avem și noi niște rude îndepărtate acolo, rude de-ale bunicii mele care n-au apucat atunci să treacă în România, din diverse motive. Și 82 de ani mai târziu au făcut asta și tot din cauza amenințării rusești.

Istoria se repetă pentru o nouă generație. Sirenele de bombardament au sunat din nou în Cernăuți. Femei mai tinere decât mine, cu copii mici, au intrat prin Vama Siret. S-au dus alte rude din apropiere după ele, vor sta la ei. Bărbații au rămas în Ucraina, sunt pe front.

Recorder are un reportaj recent din Cernăuți. Orașul pare un fel de Sibiu: