Despre reevaluarea periodică a vieții, mai puțin visat și mai mult pus în practică (sau Carpe Diem reminder #2)

Probabil ați aflat că Bruce Willis se retrage din actorie și probabil și din viața publică după ce a fost diagnosticat cu afazie. Este o boală a creierului prin care bolnavii au probleme în a vorbi și în a înțelege cuvintele. Altfel spus, bolnavii vorbesc în fraze incomplete și folosesc cuvinte greu de înțeles sau care nu-și au rostul în propoziție și, la rândul lor, au dificultăți în a înțelege și “procesa” ce le spun alte persoane. Este oarecum similar cu comportamentul unei persoane care tocmai se trezește din anestezie sau este beată rău.

Citiți mai multe despre afazie pe site-ul MedLife sau pe site-ul Clinica Oana Nicolau. Nu se cunosc exact cauzele, sute de mii de oameni sunt diagnosticați anual cu așa ceva, afectează toate vârstele, dar cu precădere bătrânii și nu există un tratament performant.

M-a întristat vestea. Bruce Willis este unul dintre actorii mari ai copilăriei mele, iar seria Die Hard una dintre cele mai bune de acțiune. Sixth Sense. Unbreakable este o capodoperă a scenariilor bine gândit, un film extraordinar despre care nu vreau să vorbesc mai mult pentru că ar dura foarte mult. Pe scurt, preferam să aud că Bruce Willis se bucură de viață în continuare, nu că suferă de astfel de boli.

Altceva voiam să zic cu această articol. Adevărul simplu este că bolile creierului sunt misterioase și nu poți ști niciodată când se instalează. Nu contează ce ești în viață, câți bani sau ce relații ai. Pentru Alzheimer, demență, scleroză multiplă, Parkinson, afazie și multe alte boli care afectează ireversibil sistemul nervos nu există tratament, ci cel mult o ameliorare a calității vieții, cu costuri mari.

Bucurați-vă de viață și de ce plăceri vă oferă ea—indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare—atunci când puteți. Nu se știe niciodată ce rezervă viitorul. Gândiți-vă și evaluați periodic proporția din viața voastră dintre muncă, distracție, familie, pasiuni și ce alte elemente importante aveți în ea. Analizați dacă nu cumva ați amânat din nou momente care v-ar aduce plăcere și ați preferat să le faceți pe altele mai puțin plăcute, cu gândul că vine și vremea pentru distracție sau pentru copii sau pentru experiența la care visați de mult și pentru care nu pare să fie timp sau curaj nici în acest an, la fel cum nu a fost nici în anteriorul… și în anteriorul.

Uneori viața vine și-ți pune pe neașteptate o frână puternică. Măcar să nu aveți (multe) regrete.

Îmi aduc aminte de un american pe care l-am cunoscut în concediul din Thailanda acum 3 ani. Am împărțit atunci o masă pe un vapor care ne plimba de-a lungul râului. Omul se ținea în formă, este slăbuț și cu o ușoară chelie, cam ca un Bruce Willis fără mușchi. Era îmbrăcat cu o cămașă colorată, cum poartă deseori turiștii pe la mare, și purta un rucsac bej în spate, plus un DSLR pus pe masă cu care făcea din când în când fotografii. Din vorbă în vorbă de politețe și clasicele “where are you from?”, omul ne-a spus că a fost director de tehnologie medicală la un spital mărișor din SUA. Era cel care decidea în ce aparate investește spitalul, în ce tehnologii medicale șamd — adică un job probabil bine plătit, zic eu.

Ne-a spus că planul lui și al nevestei sale a fost să muncească tare de tot niște ani și apoi să se retragă amândoi pe la 60 de ani, mai devreme decât alții. N-au făcut multe concedii, dar urmau să o facă apoi cu banii puși deoparte.

Omul respectiv era singur acolo. Nevasta îi murise cu vreo 5 ani în urmă, chiar la vârsta de 60 de ani. Cu tot spitalul la care lucra și accesul la cele mai noi tratamente, nu a avut ce să-i facă. Acum călătorea singur, fusese în Filipine la nunta unui nepot, dar își luase încă o lună de stat prin Thailanda și Laos.

Ne-a zis acestea pe un ton normal, fără multă emoție, ca omul care mai povestise de multe ori treaba asta și care nu vrea să-și întristeze sau să facă un moment awkward pentru persoanele cu care vorbește. Dar tot l-am văzut cum a privit un pic în gol și a vorbit mai rar atunci când ne-a spus despre soția sa. Iar eu și Matilda, care în acel concediu am avut numai experiențe plăcute și în care fiecare zi părea magică (Thailanda este așa), ne-am uitat apoi unul la altul și ne-am zis “damn!”.

Așa este viața uneori, nu știi ce aduce. De asta este important să nu ai doar planuri pe care le vei pune la îndeplinire “cândva”, ci să îmbini visatul cu făcutul cât de des posibil.