Matilda: prima lună și jumătate cu Alice

Mi s-a zis că prima lună e mai grea cu somnul, după oricum nu dormi, dar te obișnuiești cu oboseala. După vreo lună jumate pot să confirm, chiar așa e. În primele săptămâni eram zombie, mă și recuperăm după operație, eram mega lentă în mișcări și Radu făcea mai tot prin casă (n.R.: awww, ai observat!). Eu mă ocupam doar de copil și abia făceam față. Acum că mi-am și revenit după cezariană, sunt un zombie perfect funcțional! Adică apuc să mai și vorbesc cu lumea, mai ud florile, mai fac de mâncare, doar că sunt în continuare ușor aeriană – uit chestii, îmi scapă lucruri mărunte.

Ne place? Da. Ne-am dorit copil, am făcut copil, știam că vine cu muncă și investiție de resurse – bani și în special timp. Prima lună a fost un hard reset al întregului nostru stil de viață. Însă am reușit să ne păstrăm niște obiceiuri care ne fac plăcere – mai o cafea, mai o terasă, mai o plimbare. Cred că a fost absolut necesar să facem asta pentru sănătatea noastră mentală. Nu am reușit încă să mă reapuc de ceva sport (n.R.: nici eu, doar că la mine verbul este apuc, nu reapuc). Întâi am așteptat să treacă 6 săptămâni de recuperare, iar în ultima săptămâna cred că mi-am inventat scuze.

(Articolul acesta a fost scris de Matilda acum vreo lună. Alice are acum 2,5 luni și este mult mai liniștită, doarme deja de la ora 22 la ora 6 fără trezire, iar ziua este mai lejeră.)

Ca și program de somn, ziua nu prea apucăm să dormim. Radu mai și muncește (n.R.: ce frumos spus!), iar eu am încercat de vreo două ori și mi se pare că trec zilele pe lângă mine dacă fac asta. Avem noroc că noaptea doarme câte 3h legate în medie. Deci să spunem dacă la 22 adormim, atunci pe la vreun 1, 2 e prima trezire și pe la 6, 7 a doua. Practic am același program de somn că înainte – de la 22 la 7, doar că între timp stau câte 2h trează. Câteodată Alice e de acord să mai doarmă încă o oră sau două după trezirea de la 7, ceea ce practic îmi permite să dorm cam la fel de multe ore ca înainte (n.R.: și mie, de asta știrile zilei apar uneori la 10).

Ziua însă e cu totul altă treabă. Ieri a plâns 3h aproape continuu, cu vreo câteva pauze de câte 10 min de mâncat. Adormea, o apucă o crampă și plângea din somn până se trezea de tot. Așa cum zicea și Radu într-un articol anterior – are colici. Îi dăm tot ce se poate, de la simeticonă (Infacol), la probiotice (Protectis), la enzima de lactază (Colief). Pe această din urmă chiar trebuie să o scoatem treptat, că să permitem corpului să secrete în mod natural acea enzimă și neasistat. Sincer, acum că am început să îi dăm din ce în ce mai puțin Colief, nu se vede vreo diferență între cu și fără. Asta e momentan partea grea: oboseală și plânsul. Este foarte extenuant emoțional să plângă cineva, care depinde de ține complet, 2h neîncetat și să nu reușești să o faci să se simtă mai bine.

Chestiile astea grele se compensează cumva cu momentele frumoase: e super drăguță! Sunt sigură că mi se pare cu atât mai drăguță cu cât e a mea. Spun asta pentru că rareori mi se păreau bebelușii drăguți înainte – de fapt majoritatea mi se păreau obiectiv urâței (n.R.: și mie). Când e al tău, obiectivitatea cam fuge pe fereastră (n.R.: nu, nu, a noastră chiar este drăguță!). Acum vreo 2 săptămâni ne-a zâmbit pentru prima oară. Am plâns. Sigur, eu plâng la reclame și desene animate, deci poate nu-s cel mai bun standard aici. Nu aș fi crezut însă că asta va fi reacția mea. Imaginați-va că după atâtea momente în care doar a plâns, chestia asta micuța pe care tu ai făcut-o se uită la ține și e fericită și îți zâmbește. Cum mi-a zis Radu, e că o recunoaștere că totuși ceva facem bine. (n.R.: eu am râs de Matilda că plânge de la un zâmbet, apoi mi-au dat lacrimile când mi-a zâmbit și mie prima oară, o zi mai târziu.)

Cele mai plăcute momente pentru mine în ultima lună au fost ieșirile la kineto și la pediatrie! De fiecare dată ne mai oprim la o cafea, o prăjitură, o plimbare în parc. În momentele astea Alice doarme bine în mașină și deci când o luăm cu tot cu scoică de acolo, rămâne adormită, iar eu și Radu avem puțin timp pentru noi. De fapt, odată am dus-o degeaba la ORL pediatric, doar ca să ies din casă. Glumesc! Am dus-o degeaba dintr-un puseu de ipohondrie. Asta e, la primul copil ne speriem și aiurea uneori.

Per total, dacă m-ați întreba acum, aș mai face un copil (n.R.: hmm…). E probabil cea mai intensivă și imersivă experiență (n.R.: imersivă?) și îți dă satisfacție din fiecare lucru care îți iese: de la “am reușit să adorm copilul” la “s-a uitat la mine și a zâmbit”. Sunt mândră de noi în fiecare zi când reușim să facem față și cu atât mai mult când vedem că lucrurile evoluează spre bine. Nu știu cum va fi mai departe, însă începutul este optimist. (n.R.: eu sunt epuizat constant și bănuiesc un ușor burnout, dar mă bucur că M. este optimistă.)

(Patru elemente importante în viața mea: Matilda, Alice, cafea și niște KFC pe care-l luasem la pachet înainte să oprim la cafea).