Zona de birouri Pipera este un ghost town

Iată un soi de fotoreportaj făcut de mine. Matilda a intrat la Medicover la niște analize, așa că eu m-am plimbat printre clădirile de birouri de pe Dimitrie Pompeiu și am făcut fotografii. Am fost acolo de 11 ori în ultima lună, de altfel, pentru fizioterapia mea.

De data aceasta, deși era ora 12 într-o zi lucrătoare, nu cred că am văzut mai mult de 50 de persoane în total într-o oră de plimbare prin zonă. Altădată îmi plăcea acea zonă pentru că era foarte agitată în felul ei corporatist. Vedeai mereu sute de persoane afară la țigară sau mergând spre vreun meniul zilei la unul dintre restaurantele din zonă.

Era parada modei la femei, se vedea că unele trag tare să impresioneze pe cineva de se îmbrăcau la muncă aproape ca pentru club. Era imposibil să găsești parcare pe undeva. Erau cozi peste tot, badge-uri peste tot.

Acum e pustiu.

Unele zone arată excelent, precum aceasta dintre două clădiri Globalworth, cu multă apă despărțită de poduri. Aici chiar m-am simțit ca în străinătate.

Dar nu era nimeni. Din această clădire a ieșit un paznic plictisit, aproape ca o babă în fața porții ca să vadă dacă mai trece cineva. Știu că nu se vede în poză, dar se scobea în nas. Mi s-a părut emblematic pentru situația zonei.

Pe aici erau de obicei mulți oameni mergând în diverse direcții. Acum, din cele 4 mese scoase în față de către Gregory’s și Frufru, doar două erau ocupate. Una de mine, am mâncat la Frufru cum fac de obicei acolo (metoda mea de a spune mulțumesc de când mi-au înapoiat portofelul). Alta de niște oameni care, din ce discuții aveau, cred că erau acolo tot pentru o vizită la centrul medical din zonă.

M-am uitat la clădirile din zonă și nu părea a fi activitate la nici un etaj. Pe nici un floor, cum se zice.

Alte zone de obicei pline de oameni erau acum goale.

Multe clădiri par în renovare. O parte din Novo Park pare în lucru din acela cu praf. Jumătate din oamenii văzuți în zonă păreau muncitori în construcții, precum aceștia care traversau strada. M-am mai întâlnit cu un alt grup mare de oameni murdari de vopsea și glet din cap până în picioare. Într-o parcare din Novo Park, pe lângă sediul HP, alți muncitori mâncau niște sandvișuri la pachet în interiorul dubei ce le era “bază”.

Aleea aceasta n-am văzut-o niciodată altfel decât plină de oameni. Țin minte și diverse tonete și chioșcuri cu mâncare sau cafea.

Acum totul pare dezasamblat. Femeia din imagine cred că făcea curat într-una din clădirile de acolo și ieșise să dea un telefon. Este foarte dezolant să vezi genul acesta de arhitectură urbană modernă, dar total părăsită și neutilizată. Nu țin minte să fi mers cu vreo altă ocazie prin astfel de locuri.

Și mai dezolant este la strada mare, la Dimitrie Pompeiu. Chiar și în 2019, înainte de pandemie, zonele care arătau bine erau cele din proprietatea privată a clădirilor de birouri. În afara lor, la propriu dincolo de gard, erau mereu bălării și praf și zone care păreau mai degrabă aparținând unui sat deșertificat, nu principalei zone economice a Bucureștiului. Contrastul de a ieși dintr-o zonă foarte aranjată precum Oregon Park și de a găsi niște blocuri de nefamiliști și bălării mai înalte ca mine a fost mereu unul mare. Să vedeți acum cum este!

O trotinetă Lime pare abandonată la granița dintre bălării și pavaj. Fotografia asta este chiar lângă ieșirea din stația de metrou Pipera, în fața unei alte clădiri Globalworth.

Mașinuța de cafea nu știu dacă-i abandonată sau era doar închisă atunci când am fost eu. Vizavi de ea, însă, 3 localuri aveau în total 5 clienți la ora de prânz. Mă gândesc la câți clienți or fi fost cândva pe acolo dacă există două covrigării Luca, una vizavi de alta pe bulevard.

O babă vindea flori. Am cumpărat și eu niște floarea soarelui de la ea.

Cineva a întins pe trotuar, din loc în loc, mâncare pentru porumbei. M-am simțit ca-n desenele animate cu Roadrunner, mă gândeam că dacă le urmez pas cu pas probabil voi cădea într-o mare capcană sau groapă.

Starbucks-ul era deschis, dar cu luminile aproape stinse și o singură persoană în interior. Undeva mai departe, doar Gregory’s avea clienți. La Frufru am intrat doar eu și asta pentru că știam că este deschis, că de afară nu pare așa pentru că țin lumina aproape stinsă. Urmează tot pe acolo ceva mâncare libaneză unde nu era nimeni, apoi un Subway care era în concediu. Doar Mega Image mai atrăgea clienți.

Pe partea cealaltă a Starbucks-ului este un restaurant Stradale. La ora 12, înăuntru erau vreo 7 persoane. Mie-mi place Stradale, dar țin minte momentele când coada la dat comanda se întindea până la ușă și înăuntru era o agitație plăcută de badge-uri și discuții despre rapoarte.

La altă terasă erau trei oameni la o bere.

După ce-am fotografiat clădirile acestea Globalworth, un paznic a ieșit de la parterul uneia și m-a întrebat de ce fac fotografii. I-am spus că-mi place cum arată clădirile.

Mi-a spus să nu mai fac pentru că este interzis fotografiatul fiind proprietate privată. Eu i-am răspuns că, în acest caz, ar trebui să pună semne cu “fotografiatul interzis”, că altfel lumea nu are de unde să știe.

Paznicul a spus că ei nu sunt bază militară ca să pună semne din acestea. “Este însă proprietate privată și fotografiatul este interzis.”

Am zis că nu-i momentul oportun să am o dezbatere respectivul domn despre unde-i permis fotografiatul, despre ce regim are un spațiu public aflat în proprietate privată și diferența față de curtea unei case proprietate privată, că nu-mi pasă așa tare. O să-i întreb însă pe cei de la clădire când apuc de ce nu este permisă fotografierea într-un spațiu public.

Am rămas însă cu gândul că, dacă pandemia mai ține un an, atunci la anul voi fotografia acolo vulpi și iepuri și fazani, iar pe seară s-ar putea să mă atace vreun animal. Zona este un ghost town veritabil.

Și știți care-i culmea? Că în acele companii se muncește, desigur, în work from home. Oare șefii acelor companii se întreabă din când în când “băi, dacă puteam să ne adaptăm la wfh, de ce am plătit atât de mulți ani chiria pe astfel de spații de birouri?” Vă dați seama câte zeci de milioane de euro s-au investit în construcția de clădiri foarte reușite în interior (am vizitat câteva de-a lungul anilor), când de fapt se putea lucra suficient de bine și de acasă, cu o investiție mult mai mică?

Un întreg domeniu al industriei creat pentru o nevoie care nu există de fapt sau care este mult mai mică decât se credea de fapt că este! Tehnologia modernă o ia în fața nevoii pentru spații de birouri moderne. Sunt curios ce se va întâmpla în viitor.