On this day: acum doi ani mâncam la Eleven Madison Park, ales cel mai bun restaurant din lume în 2017 (și locul 4 în 2018)

Acum doi ani, pe 8 septembrie 2019, mergeam cu Matilda la ceea ce fusese restaurantul numărul 1 din lume, Eleven Madison Park din New York, cu 3 stele Michelin. Nouă ne plac astfel de experiențe, așa că posibilitatea de a mânca la cel mai bun restaurant din lume a fost unul dintre punctele culminante ale excursiei în New York.

Rezervarea o făcusem pe 2 august. Restaurantul este la parterul unei clădiri impozante de pe Madison Avenue, lângă parcul Madison din centru. Înăuntru are un spațiu larg, cu mese ample și bine separate ca să nu te deranjeze alții. Decorul mi s-a părut stil art deco.

Eleven Madison Park este deschis prin 2011, bucătar-șef este Daniel Humm. În 2017 a fost numărul 1 mondial în lista World’s 50 Best. În 2018 a fost pe locul 4. În 2019, organizatorii topului au modificat regulamentul și restaurantele care au fost cândva numărul 1 au fost mutate într-un top separat de Best of the Best și nu mai sunt eligibile pentru competiție în viitor.

Restaurantul a fost prezentat și pe Netflix într-un episod din “7 Days Out”, care a urmărit redeschiderea restaurantului după o renovare în 2017. Ca să citez dintr-un articol despre asta: “When placing a plate on the table, the servers at Eleven Madison Park in New York City must lay the china in such a way that if a diner flips it over to examine the backside, the restaurant’s logo will appear right side-up.” Simandicos rău. Din partea mea puteau să le pună și în altă poziție, nu mă deranja asta.

Meniurile de degustare le-am ales la momentul rezervării, când am și dat cu cardul. Ajunși acolo nu ne-am mai întrebat nimeni dacă dorim altceva, ceea ce mi s-a părut bizar pentru că poate ne răzgândisem și voiam altceva. Până la urmă, însă, puteam deschide noi subiectul dacă era cazul de modificări.

Ca specific, restaurantul este unul de tip farm-to-table, adică își ia majoritatea ingredientelor de la ferme din statul New York și împrejurimi. Preparatele mi s-au părut minimaliste, un fel de “uite ce chestie poți prepara cu 3-4 ingrediente, nu cu 10”. Poate prea minimaliste pentru gustul nostru, în cele din urmă.

Primul fel a fost un caviar de semințe de bame cu smântână, iar separat au venit două lipii micuțe de pâine de porumb cu bame coapte pe ele. Puneai niște “caviar” pe ele și mâncai așa. Mi-a plăcut că servirea a fost exact ca pentru caviar clasic, cu farfuriuță pusă pe gheață, în “utilajele” corecte pentru așa ceva.

Apoi a urmat un fel de supă-budincă de orez spart și rădăcină de salată și avocado. Adică la suprafață era acel lichid verde și dens, iar sub el era budinca de orez. Lângă ea a venit și “salata” din dreapta, despre care țin minte că era foarte bună, plus pâine și unt, ambele făcute în casă.

Noi am luat două meniuri de degustare, dar la etapa aceasta ne-au pus să alegem între mici variațiuni. Eu am luat salata de pepene roșu cu brânză de capră și susan și zeamă de roșie pe lângă (din aceea de ia lumea la noi cu pâine de pe fundul bolului de salată). Acesta a fost cel mai bun preparat mâncat acolo. Gustos, inedit, colorat, o combinație care nu mă așteptam să-mi placă (nu sunt fan brânză de capră), dar mi-a plăcut mult.

Matilda a mâncat crab pe un pat de floarea soarelui (partea verde închisă) și pe deasupra cu petale și semințe.

Eu am luat homar, adică o bucată dintr-unul mare și gustos de care cresc americanii pe coasta de est, servit cu un sos de homar și boabe de struguri culeși vara . Ce se vede acolo în poză știu că pare ceapă verde tăiată fin, dar de fapt sunt mici boabe de strugure tăiate în două sau în feliuțe (oficial “summer berries”, poate sunt altceva).

Matilda a avut calcan cu castravete și sos de roșie verde.

Apoi a urmat un preparat emblematic pentru restaurant în acel meniu: o roșie. Roșie coaptă în cuptor, tăiată în jurul miezului (o treime eu, o treime Matilda), iar pe deasupra s-a ras pește ton foarte afumat și s-au pus câteva “boabe” dintr-o algă roșie.

Știu că pare ca-n reclama aceea cu Maia Morgenstern când primește o roșie la masă. Eleven Madison Parc face însă un spectacol din acest preparat. Vine un cărucior mobil la masa ta, cu roșie pe el. Ți se spune din ce fermă este, e tăiată, se rade ton peste ea (și este un ton foarte afumat, de nu se destramă), se coleg câteva alge cu penseta din mormanul adus șamd.

Tomata a fost excelentă. Dulce, cărnoasă (cred că cea mai cărnoasă roșie pe care am văzut-o, probabil au niște criterii stricte de alegere pentru acest preparat), foarte bine complementată cu peștele afumat răzuit pe deasupra și cu ușoara aromă de copt căpătată de la coacere.

Moving on, eu am avut vită maturată 120 de zile, servită cu salată și frunze de la o specia de lavandă. Matilda a avut o rață maturată, glazurată cu miere și servită lângă o tartină de ceapă, ciuperci și coacăze, cu un aranjament făcut de ziceai că este o floare.

Tot aici ne-au dus pe masă și porumb dulce cremos, făcut așa cu o spumă de gălbenuș de ou și muguri de chives, care-i o formă de usturoi, și un bol cu salată de zucchini pe un pat de avocado, cu bucățele de brânză feta și frunze de mentă.

Deserturile au fost o cremă de brânză ricotta cu piersică și cimbru de lămâie. Crema a venit tot așa, la oală, și a fost pe loc strecurată și pusă în micul bol din care am mâncat.

Au urmat niște biluțe formate din cireșe, porumb și vanilie, diverse combinații. Mi-a plăcut pentru că arătau ca niște bile randate în Blender sau vreun alt soft din aceasta. De asemenea, cum ar zice Forrest Gump, mușcai din ele și nu știai ce nimerești, ceea ce a făcut chiar plăcută experiența pentru că s-a dus în “omg, are gust de porumb, dar nu-mi dau seama cum și de ce”.

Matilda a avut un soi de tort cu diverse secțiuni în el.

La final ne-au adus și doi covrigi din ciocolată, să meargă la o cafea comandată.

Iar la final de final, ne-au adus o sticlă de brandy de mere marca Laird’s, care-i o companie americană cu o tradiție de 3 secole în domeniul tăriilor din mere. M-am uitat pe site-ul lor, fac asta din 1.698, când un scoțian s-a mutat în SUA și, ca să facă ceea ce se pricepea într-o zonă bogată în mere din New Jersey, a început să distileze tării din mere. Chiar și George Washington i-a cerut cândva rețeta.

Și ne-au adus toată sticla de brandy de mere pe masă (scria pe ea că a fost îmbuteliată exclusiv pentru acest restaurant) și două pahare și au zis că putem bea cât vrem noi din ea, “take your time and relax after lunch”. Nefiind ruși, eu am băut un pahar și Matilda a gustat. Foarte bună băutura, aș lua și la noi o sticlă dacă aș găsi, doar ca să le arăt și altora ce se poate face din mere.

Mi-a plăcut și că marele cub de gheață pus în pahar avea logo-urile Eleven Madison Park pe cele 6 fețe ale sale. Cei de la restaurant au comandat inclusiv forme de gheață pe design-ul lor. Am întrebat ce-i cu logo-ul, care-i format din niște frunze și fructe. Mi s-a spus că sunt frunze și fructe care cresc în copacii din Parcul Madison, vizavi de care este restaurantul.

De băut am băut vin, apropo. Aveau o selecție mare de sticle. Am luat totuși vin la pahar, că voiam să încerc diverse. N-au fost multe de încercat pentru că am vrut doar vinuri americane. Walter Scott’s Cuvee Anne, din Willamette County, Oregon, a fost șmecher de tot, un vin excelent. Americanii chiar fac vinuri foarte bune, m-am convins de mult de asta, dar s-a dovedit acum că nu doar în California sunt condițiile perfecte pentru asta, ci și în alte state. Acest Walter Scott mi-a rămas pe lista de “să mai găsesc, să mai beau”, dar am încercat și un Riesling din statul New York și a fost foarte plăcut și acela.

Și asta a fost. Am plătit acolo doar băuturile, 109 dolari, pentru că mâncarea ne-o debitaseră deja de pe card la câteva zile înainte de vizita programată. Am plecat rostogolindu-ne după atâta mâncare, ne-am dus la Met, în Central Park și apoi pe Fifth Avenue pe la magazine.

Per total, însă, mâncarea a fost foarte bună și atent preparată și servită (cel mai bun serviciu de până acum, ever), însă nu wow. Adică n-am reveni acolo. Prin comparație, tot în New York am fost ulterior la Cosme (locul 23 în lume), care are influență mexicană, și acolo ne-a plăcut mult mai mult tot ce-am mâncat. Apoi am fost la Momofuku Ko a lui David Chang, de 2 stele Michelin. La acestea aș reveni oricând.

Părerea noastră este că Eleven Madison Park are un meniu prea clasic în ingrediente, cu multe arome cunoscute nouă (chit că n-aș ști cum să gătesc nimic din ce-am mâncat acolo), în timp ce un restaurant mai exotic ne este mult mai memorabil. Probabil asiaticii care vizitează EMP zic fix invers. Oricum, l-am bifat și pe acesta.