Despre compasiune și pierderea ei în societatea modernă (și cum încerc să mă lupt cu asta)

Mă surprinde mereu lipsa de compasiune a multor oameni din vremurile noastre. S-au strâns de-a lungul vremii o mulțime de comentarii care încep cu “nu pot să am compasiune pentru…”. La un moment dat a fost cineva care a zis că el nu poate să aibă compasiune pentru victimele de la Colectiv, că s-au dus din proprie inițiativă la concert. Poate persoana respectivă nu iese niciodată din casă, ca să nu riște nimic? Nu știu.

Mie mi se pare că este fix invers. Compasiunea este ceea ce ne face superiori animalelor, ne face ființe sociale care caută să rezolve probleme ale comunității din simplul motiv că vrem să ne meargă tuturor mai bine, la comun. Compasiunea a fost până acum unul dintre motoarele care au dus la evoluția permanentă a societății.

Lipsa de compasiune este cel mai probabil o caracteristică a societății moderne, a vremurilor contemporane. Sunt mai mulți factori care contribuie la asta. Unul ar fi că prea multe libertăți și ideea democratică de “fiecare pentru el” distrug un pic spiritul de comunitate, cel puțin în România.

Majoritatea oamenilor, aici, vor să moară și capra vecinului. Dacă lor nu le merge bine, să nu le meargă nici altora. Normal și logic ar fi să speri că pe undeva lucrurile stau bine pentru ca bunăstarea să se propage și spre tine. Dacă toți trăim prost, este mult mai greu să te ridici.

Culmea, în dictatură sau în statele sărace există o compasiune mai mare, un spirit de comunitate mai pronunțat. Când ai un dușman de clasă (sărăcie, securiștii, partidul de la putere etc), atunci vecinul îți este aliat, nu competitor, și începi să-ți pese mai mult de el. Oamenii simt că sunt cu toții în aceeași oală și încep să se ajute pentru a ieși din ea. În societatea noastră de astăzi, însă, avem o sută de mici borcane diferite.

Un alt factor (vorbeam de mai mulți) este probabil social media. Interacțiunile dintre oameni sunt mai numeroase ca oricând, la propriu îți apar în fața ochilor pe ecran ceea ce fac cunoscuții tăi. Cu toate acestea, interacțiunile sunt mai impersonale ca oricând și de aici vine problema.

Dacă cineva îți spune pe Facebook că i-a murit pisica sau părintele, îi zice RIP sau dai un sad face. Dacă spune că tocmai a fost concediat, zici “nasol, baftă”. Dacă ți-ar spune acestea în persoană, față în față cu voce tremurândă printre sughițuri de plâns, și ai afla amănunte ce impact au toate acestea asupra respectivei persoane, n-ai putea avea o reacție atât de banală.

(Sper că n-ai putea avea. Oamenii lipsiți de empatie și remușcări, dar cu mult egoism, se duc în direcția definiției sociopatiei/psihopatiei.)

Ideea este că interacțiunea printr-un monitor, prin text sau chiar și video, este impersonală și duce la o desensibilizare pe termen lung. Înainte se zicea că moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion este o statistică. Prin social media limitarea interacțiunilor inter-umane doar la canalele social media, numărul acela scade de la un milion și devine tot mai mic, tinzând la 1.

Al treilea factor este că la știri se insistă doar pe tragedii și dezastre pentru că acestea fac trafic. Reacția normală a minții, însă, este de desensibilizare pentru a se apăra, că altfel am lua-o razna și ne-am teme și de umbra noastră.

Țin minte că acum un an sau doi am pus un link la o listă cu 100 de lucruri bune făcute în lume în anul anterior. Știri bune, reușite care să-ți facă ziua mai plăcută. De exemplu, suedezii au implementat un sistem prin care, dacă sângele donat cândva de tine salvează viața cuiva, primești un SMS care-ți spune asta. “Azi i-ai salvat viața unuia, felicitări!”. Mișto treabă. În anul următor am zis să notez undeva astfel de știri sau mood boostere din România, că poate iese o listă bună chiar la noi aici în ogradă. Am renunțat după ce în primele două luni nu mi-a ieșit niciuna în cale.

Lipsa de compasiune este tot mai des întâlnită. Nu-i genul de lume pe care mi-o doresc în jur. Cum spuneam inițial, compasiunea ar trebui să ne caracterizeze orice interacțiune, mai ales într-o societate modernă în care majoritatea nevoilor de bază ne sunt satisfăcute și avem chiar mai mult timp pentru astfel de trăiri.

Nu de alta, dar există riscul să o pățești chiar tu și ceilalți să nu dea doi bani pe problemele tale. Indiferent prin ce ai trece, întotdeauna se va găsi o persoană sau un unghi din care să se spună și despre tine “nu pot avea compasiune pentru că…”. Sunt sigur că și dacă te calcă vreo mașină pe trotuar tot se va găsi cineva care să spună că e vina ta sau că ți-ai căutat-o.

Mă gândesc uneori la astfel de lucruri pentru că eu am fost mereu mai rece și distant. Nu mă pricep la întreținut relații, iar cu o doză medie de timiditate în ecuație rezultă ceva greu de rezolvat. Nu mi-a plăcut niciodată asta la mine, dar nu este ceva ce pot corecta singur. Nu consider că poți să-ți impui să fii mai atent, mai prietenos, mai interesat de cei din jur din simplul motiv că, oricât ai dori să faci asta, gândurile nu-ți vin natural. Nu recunoști ocaziile pentru așa ceva și deci nu reacționezi în acea direcție (sau cel puțin eu, nu știu de voi).

De obicei este nevoie de outside help, de o persoană care să-ți dea astfel de idei și imbolduri până te obișnuiești și tu cu ele. Idei legate de compasiune, de întrebat un om cum se mai simte dacă acum 3 zile îți spunea că e bolnav, de zis un banal “bă, tu ce mai faci?”. Pentru mine acest model este Matilda, care-i persoana cea mai plină de compasiune și empatie pe care o cunosc. Matilda ar ajuta orice persoană care îi cere ajutorul și oricum îi ajută pe mulți în diverse moduri atunci când aude de problemele lor.

N-are ea treabă cu YouTube, nu știe de influenceri (a trebuit să-i zic eu vreo 4-5 femei pe care să le urmărească pe Instagram, ca să vadă ce se mai întâmplă pe acolo) sau vedete sau bârfe, cred că inclusiv aici pe blog intră o dată pe săptămână și citește doar titlurile. În schimb, minim de două ori în fiecare săptămână se întâlnește cu prietene, colegi de muncă, foști colegi de muncă, foști colegi de studii și alții și vorbește cu ei, află ce mai fac, ce probleme mai au șamd. Interacțiuni reale. Cum spuneam, pentru mine este un model. Mi-ar plăcea să fiu și eu așa, dar schimbarea este foarte dificilă și lentă.