Treaba aia cu nici un om nu este o insulă

Am citit diverse opinii ce spun că afganii și-au făcut-o cu mâna lor lăsând talibanii să recucerească țara. O fi. N-avem cum să știm de aici ce era de fapt acolo, în teren, dar majoritatea spun că talibanii erau de fapt peste tot, iar controlul guvernului asupra unor provincii sau localități era iluzoriu. Așa o fi. După ce americanii au anunțat că se retrag, probabil nu li s-a mai împotrivit nimeni.

Sunt și diverși care spun că alte țări nu pot purta războaiele unui popor care nu luptă și el cot la cot cu cei veniți din afară împotriva dictaturii.

Cu opinia aceasta sunt în general și eu de acord. Cred că întâi trebuie să vezi începuturile unei revoluții, o luptă a unui popor împotriva unui dictator înainte ca alte țări să înceapă să trimită ajutor, indiferent de forma acestuia.

Cu toate acestea, chiar dacă înțeleg de ce se spune că nu-i treaba noastră ce se întâmplă în Afganistan și că, dacă în 20 de ani nu s-au schimbat multe acolo, atunci cât să mai încerci, tot îmi pare rău pentru niște oameni (și în special femei) care vor trăi mai prost de acum încolo.

Nu-i doresc nimănui să trăiască prost sau în frică sau fără libertățile și drepturile normale. Lăsând la o parte cuvintele lui Donne despre cum “nici un om nu este o insulă”, ci suntem cu toții parte a unui mare întreg care pierde ceva de câte ori o bucățică este distrusă, eu cred în ideea filosofică ce spune că civilizația omenească, umanitatea în ansamblu, nu poate progresa decât dacă ne este bine tuturor, dacă avem cu toții satisfăcute nevoie de bază astfel încât să aspirăm și să muncim împreună spre o viață mai fericită, mai împlinită, mai calmă și mai bună.

Oamenii aceștia de mai jos nu par că au venit acolo pentru a duce Afganistanul pe noi culmi ale progresului și principiilor unei vieți bune:

În lumea puternic interconectată de astăzi, fiecare dictatură izolată, fiecare cădere în “mai prost” a unei țări reprezintă de fapt o crăpătură în plus la baza unei civilizații care aspiră spre mai mult. Sau ar trebui să aspire, dar uneori nu se poate concentra la asta.

Sigur că problemele din Afganistan nu ne vor schimba ziua de mâine sau de peste unul sau cinci ani, dar tot îmi doresc ca lumea largă să fie per total mai bună, nu mai rea. Genul aceste de gânduri chiar mi se par normale. Odată ce ai nevoile de bază împlinite, e ok să te mai uiți și în jurul tău, să vezi cum trăiesc alții și, chiar dacă nu-i poți ajuta direct, măcar să le urezi un sincer “sper să vă meargă mai bine”.

Sunt curios ce vor face femeile din Afganistan după acest moment. Sunt unele care, în noua libertate venită după 2001, se pregăteau să fie medici sau profesori sau avocați. Acum că vin talibanii, ce vor face? Înapoi la cratiță și făcut 5 copii, și gura mică că altfel iau bătaie? Ce va face echipa de robotică, de exemplu? Uneori cred că nu ne bucurăm și nu apreciem suficient viața bună și liniștită pe care o avem aici în România; n-o fi cea mai bună țară, dar este mult mai bună decât altele din lume.

Acesta a fost primul aspect. Al doilea este însă real și ne influențează viața. Europa s-a bucurat de vreo 5 ani fără atentate teroriste, iar pandemia a înlăturat total gândurile legat de așa ceva din mintea colectivă, înlocuindu-le cu probleme de moment mai grave.

Să nu uităm însă că talibanii au fost vinovați la 9/11 (și muzeul acela mi-a adus aminte bine de tot asta), la Atocha și în alte cazuri în care au murit și români. Să nu uităm nici de ISIS și toate atentatele cu mașini sau arme personale din diverse țări europene din ultimii 10 ani. Ne întoarcem la asta?

În plus, talibanii sunt sprijiniți masiv din Pakistan, de miliții de acolo și poate și în secret de autorități, cine știe. Întrebarea este dacă pe viitor noua situație a Afganistanului nu cumva va produce mișcări interne și poate și mai rău în Pakistan, o țară cu 225 de milioane de locuitori, arme naturale și conflicte veșnice cu India, gata să alimenteze furia unor nemulțumiți.

Eșecul american în Afganistan, unul mai mare decât în Vietnam (războiul a fost mai lung și s-a încheiat tot cu o retragere în grabă făcută în fața unor luptători de gherilă, nici măcar a unei armate organizate precum avea Viet Cong-ul), este de fapt o veste foarte proastă pentru toată lumea.

E ca și cum România, după 20 de ani de la căderea comunismului, în 2009, s-ar fi întors pe deplin la comunism, dictatură, Securitate, lagăre de detenție, frică și tot ce-a fost mai rău în comunism. Vă puteți închipui o astfel de situație și ce-ar fi însemnat pentru fiecare dintre noi?

Taliban mergând spre Kabul, via Reddit, 2021. Bicicletă, sandale, M16A2 pe umăr și vasul de spălat la fund agățat de ghidon.