Un an de la primul caz de covid în România

Acum un an s-a înregistrat primul caz de covid în România. A fost un bărbat din Gorj care a avut contact cu un italian care a vizitat România în timp ce era bolnav de coronavirus.

Au urmat altele. Printre ele, acel pensionar de lux angajat pe la primăria sector 4 și care a fost în Israel cu sau fără amanta sa și a îmbolnăvit apoi vreo 60 de persoane sau ceva așa. Erau zile când încă puteai afla detalii despre fiecare caz în parte. Când erau atât de puține cazuri încât aveam timp pentru astfel de detalii.

Lucrurile au evoluat apoi. Iată cifrele după un an de zile:

• 791.971 cazuri confirmate
• 20.167 decese

Graficul dă semne de o nouă creștere a cazurilor zilnice, probabil din cauza tulpinei britanice:

dar avem și

• 1.466.649 de doze de vaccin deja administrate
• 608.173 oameni imunizați complet

În clasamentul de pe worldometer, România este pe locul 25 în lume ca număr total de cazuri de covid înregistrate și pe 12 în Europa. Sigur, statisticile sunt sub realitate. Cred că au murit oameni, cel puțin în perioada de început, fără ca familia să știe că a fost covid. Sunt și mulți care au avut covid șî n-au apărut niciodată în statisticile oficiale. Au avut contact cu o persoană infectată, au avut și ei toate simptomele bolii și deci clar covid, dar au stat cuminți în casă până le-a trecut și asta a fost tot. N-au intrat în statisticile oficiale decât dacă starea li s-a înrăutățit și au ajuns la spital, unde au fost testați.

Dincolo de cifre și grafice, însă, mi se pare că s-au întâmplat atât de multe într-un an de zile doar pe subiectul pandemiei încât nici nu-mi vine să cred că a trecut doar un an de zile.

Au fost momentele de început, cu bolnavi luați cu izoleta. Goana după cumpărături și rafturile goale, de nu s-a găsit drojdie vreo două luni. Goana după măști, după dezinfectant, după clor și alcool sanitar.

Îmi aduc aminte săptămânile de lockdown și mai ales liniștea din timpul lor. Stăteam în balcon și nu auzeam mașini, nu vedeam mulți oameni pe stradă. Noaptea era o liniște absolută. Notificarea de la ora 13 era un moment de care ne temeam.

Țin minte știrile despre diverse tratamente. Paracetamolul a dispărut atunci din farmacii. I-a urmat Tamiflu, care-i un medicament pentru gripă. Au urmat zvonurile despre hidroxiclorochină, despre care multe luni mai târziu s-a aflat că nu are efectul scontat, ba chiar poate dăuna inimii. La americani, două persoane au decedat bând înălbitor.

Au fost statisticile crunte din Italia, Marea Britanie și Spania. 600 de morți pe zi, 800 de morți pe zi. În continuare mi se par cifre incredibile. SUA a trecut și de 3000 de decese pe zi, dar în mintea mea este o țară mult mai mare și departe de noi, nu ca Italia sau Spania.

Mi-au rămas întipărite în minte niște imagini. Una dintre ele este din SUA, cea cu cadavre încărcate cu motostivuitorul în camioane frigorifice pentru că nu mai era loc la morgă. Nu credeam că voi vedea așa ceva pe timp de pace.

De-a lungul lunilor, statisticile n-au mai fost la fel de importante. Notificarea de la ora 13 vine în continuare, dar câți o mai citiți cu interes? Este un articol pe BBC despre de ce oamenilor nu le mai pasă pe măsură ce numărul de decese crește. Bănuiesc că există o oboseală în orice domeniu, poate chiar o metodă de protecție a creierului împotriva asaltului zilnic de acest tip.

Paștele și 1 Mai în izolare. Îmi aduc aminte că Matilda nu ieșise deloc din casă vreo 3 săptămâni și o simțeam că în curând se urcă pe pereți ca Spider-man. Când am scos-o cu forța la o plimbare prin cartier, cu declarație și tot (ah, declarațiile pe propria răspundere, remember those?), parcă redescoperea lumea înconjurătoare, iarba și cerul senin. Ocoleam atât de larg orice alt om de pe stradă încât probabil că eram foarte comici.

M-am tuns (am fost tuns) doar în casă în ultimul an. Am amânat tratamente medicale importante. Tata a trecut printr-un bypass dublu arterial în iulie. Este ciudat să nu ai acces la un pacient în spital, să-l lași acolo și să-l ridici după 10 zile, dacă totul iese bine. A ieșit cu bine.

Îmi aduc aminte încercările de a comanda online mâncare la ora 0 noaptea, la Mega Image, când se eliberau sloturi de livrare pentru săptămâna următoare. Multe nopți la rând n-am prins niciunul.

A urmat o vară ce a început lejer, chiar îmbucurător pentru România, cu 200-300 de cazuri zilnice în iunie și cam 1.200 în august. M-a speriat explozia ulterior deschiderii școlilor, când ne-am dus spre 10.000 de cazuri noi în fiecare zi. Atunci am crezut, pentru prima și singura oară, de altfel, că am putea ajunge ca Italia și Spania și SUA.

Am tot aflat evoluția vaccinurilor. Știri despre economie, măsuri de ajutorare, probleme de resurse umane. Mi-a explicat cineva ce haos este în sistemul concediilor medicale, cum de fapt ți le plătește firma, nu statul român, iar firma recuperează banii de la stat după 1, 2, 3 sau mai mulți ani și asta doar dacă duci actele necesare.

DSP-uri. Conspirații. Amenzi. Amenzi anulate. Alegeri amânate. Alegeri ținute. Politicieni neinspirați. Tiger King. Travel shaming. Distracție cum s-a putut, “în incintă”. Oameni nervoși, certuri din orice subiect. Încă nu mi-e clar dacă pe români i-a unit sau i-a dezbinat și mai mult această criză.

Mă uit acum la fotografii de-ale mele din 2019 și primul gând este, întotdeauna, “wow câți oameni, ce aglomerație!”. Mă simt ciudat văzând oameni fără mască și oameni mulți la un loc. Este un reflex care sper să dispară la fel de repede precum a venit.

Asta este o fotografie făcută în noiembrie pe bulevard. S-au oprit toți pietonii și se uitau ca la urs.

Îmi este greu să găsesc ceva bun în anul anterior. Chiar nu este. Sunt recunoscător însă pentru faptul că până acum nu m-am îmbolnăvit și nici cei apropiați mie n-au făcut covid. Mai sunt recunoscător și încântat pentru că m-am înțeles foarte bine cu Matilda în acest an. Stăm acasă, stăm zilnic împreună de dimineață până seara, de fapt, de vreun an de zile și ne-am înțeles mereu bine. Nu ne-am călcat pe picioare, nu am avut crize sau momente de depresie, ba chiar ne-am apropiat și mai mult.

La un an de la primul caz în România, sunt însă optimist. Anul trecut nu știam ce va urma, mă temeam de o criză economică puternică și de cazuri și decese ca în Italia. Acum sunt însă optimist pentru că mi se pare că lucrurile sunt așezate. Tulpina britanică este cel mai probabil predominantă și în România acum, dar probabil că va fi ținută sub control cu un nou val de “cod roșu”. Sunt multe elemente care ar putea merge mult mai bine, dar măcar au dispărut majoritatea necunoscutelor din ecuația complexă a pandemiei.

Îi știm metoda de rezolvare, ca să zic așa. Trebuie doar să power through, să ne vaccinăm și să revenim la o viață fără teamă, fără limitări, în care să reparăm ceea ce anul anterior a distrus.