Review: Watch Dogs Legion este bine făcut

Watch Dogs Legion este bine făcut. Mie mi s-a părut că rezolvă exact ce nu-mi plăcea la jocurile anterioare și vine cu un scenariu bun și o lume atent construită, în care îți place să intri.

Scenariul probabil că-l știți deja. Acțiunea are loc în Londra în viitorul apropiat, un viitor cu mașini electrice, drone de supraveghere, hacking, holograme și alte asemenea elemente. Jocul începe cu mai multe explozii, un atentat pus la cale de autori misterioși, dar grupul de hacking DedSec este găsit vinovat. În urma acestor explozii, Londra intră de facto sub conducerea unei firme de securitate privată care preia controlul general.

Tu ești un hacker din grupul DedSec care trebuie să recruteze noi oameni și să descopere adevărul din spatele întregii povești.

Și părțile foarte bune sunt orașul, care-i mișto lucrat, și gameplay-ul, care rezolvă ce mă deranja la Watch Dogs 1 și 2.

Orașul e bine lucrat în sensul că este foarte realist. Dacă știți Londra, veți recunoaște clădiri și străzi care arată ca-n realitate. Peste Londra clasică s-a lucrat la acest aspect futurist și ușor distopic și care mi se pare că le-a ieșit foarte bine: drone de diverse tipuri zboară în toate direcțiile, există taxiuri autonome, de pe clădiri sunt proiectate diverse holograme propagandiste, forțe de securitate opresc oameni pe stradă pentru control și ceva abuzuri de putere, sunt postere cu victime ale exploziilor de la început, pe Tamisa circulă bărci șamd.

Londra din joc pare un oraș mare și plin de viață și deci un scenariu bun pentru joc. Când vine noaptea și se aprind tot felul de lumină mai dai o tură prin întregul oraș doar ca să vezi cum sunt iluminați zgârie-norii, cum arată London Eye și ce fac protestatarii de lângă War Museum la ora serii.

Apoi să trecem la gameplay. Ce nu mi-a plăcut în jocurile anterioare este că, după ce aveai suficienți bani (iar aceștia erau foarte ușor de obținut), îți cumpărai o armă capabilă și deveneai foarte greu de oprit de paznicii diverselor clădiri ce trebuiau infiltrate. Nici măcar nu era verosimil, având în vedere că personajele celorlalte două jocuri nu erau la origine oameni de acțiune.

Asta s-a schimbat în WDL, iar fiecare personaj din joc are o anumită armă și atât. De exemplu, personajul cu care joci tu poate avea un pistol; degeaba îl dobori pe unul cu mitralieră, că el tot la pistol va rămâne, că asta știe să folosească.

Mecanica aceasta împiedică un anumit stil de gameplay, acela de “tanc”. Mie mi-a plăcut să joc cu un personaj ce avea un pistol cu amortizor – dacă era nevoie să elimin niște militari, să o fac silențios. În general preferam să mă descurc prin hacking, strecurat și stealth, poate cu ajutorul unei drone sau a unui spiderbot. Dacă însă vrei să fii un tanc, poți recruta în echipa pe cineva cu o armă mult mai puternică și să schimbi pe acel personaj dacă, după ce faci o recunoaștere rapidă a noii misiuni, vezi că ar fi mai potrivit.

Sau poți recruta un expert în drone care vine cu câteva skilluri suplimentare, de exemplu poate dezactiva rapid drone inamice, sau poți recruta un membru al organizației pe care încerci să o infiltrezi, iar faptul că acesta are deja acces în respectiva zonă pentru că lucrează acolo este un bonus.

Jocul vine cu promisiunea că poți recruta pe oricine. Chiar poți, orice personaj de pe stradă are niște skilluri ce-ar putea modifica modul în care abordezi o misiune sau alta. În practică, însă, vei avea vreo 3 persoane care devin preferatele tale și joci cu ele, nu că ar fi ceva rău în asta.

Avantajul principal al sistemului este că poți juca cu ce personaj vrei tu, că jocul nu-ți impune un actor principal. Poți recruta și face tot jocul cu o babă care merge lent, dacă asta vrei, sau cu un bărbat asiatic pe care să-l îmbraci în motociclist sau în muncitor de construcții. Sau cu amândoi și schimbi din când în când. Sau cu 10 alții, dacă vrei. Este o schimbare majoră de la sistemul în care producătorii unui joc îți impuneau personajul principal și povestea sa anterioară.

Este foarte mișto și ideea că poți recruta un “insider” pentru a aborda mai ușor anumite misiuni. Poți intra mai rapid în sediul poliției dacă recrutezi un polițist în DedSec. Poți intra în Buckingham Palace mai rapid dacă recrutezi un beefeater. Misiunile nu devin prea ușoare, că poți trezi suspiciunea paznicilor dacă umbli pe unde nu trebuie, dar toate acestea adaugă o dimensiune plăcută jocului.

Nu vă gândiți că jocul devine prea greu pentru că nu ai o mitralieră în mână. Dacă ești genul care știe să tragă la cap, oricum vei elimina rapid orice tip de inamic, dar asta mi se pare realist.

Watch Dogs Legion păstrează și elementele care mi-au plăcut de la jocurile anterioare. Unele misiuni pot fi abordate total pașnic și de la distanță. Nici măcar nu trebuie să intri în clădirea respectivă dacă, printr-o combinație de hacking, drone și camere video, poți debloca uși și poți “ajunge” să accesezi de la distanță serverul pe care-l cauți pentru a fura niște date sau pentru a opri cine știe ce sistem. Culmea este că, deși în acele misiuni nu riști nimic, la final te simți parcă mai implinit pentru că ai găsit o astfel de cale de rezolvare, pentru că ai fost “hacker”.

Misiunile nu sunt extraordinar de variate, dar nici nu devin repetitive. Sunt patru fire epice principale, fiecare cu misiunile sale, plus clasicele side missions, inclusiv poți fi un fel de livrator Glovo pentru chestii inutile și te alergi cu poliția prin oraș toată ziua șamd. Mai poți elibera și cartierele Londrei de propaganda securistă, ceea ce îți aduce niște bonusuri în fiecare regiune.

Grafica e bună. Cred că ar fi și mai bună pe un RTX 2000 sau RTX 3000, cu ray tracing activat, că Londra din viitor este un oraș cu lumini, reflexii în fațade de sticlă, bălți pe jos, ferestre de autobuze supraetajate șamd. Oricum, pe un Core i5-6600 cu GTX 1060 și 32 GB RAM, Watch Dogs Legion se joacă foarte bine în Full HD cu grafica pe High.

Poți particulariza foarte bine personajele cu diverse articole vestimentare și accesorii, inclusiv măști pe care și le trag automat pe față când intră într-o zonă periculoasă. Haine sunt și ele futuriste, unele tricouri sunt fosforescente, unele măști au LED-uri sau holograme pe ele.

Ce nu-mi place? Condusul este prea arcade, mașinile nu se comportă foarte natural. Din fericire (sau din păcate), WDL nu este un joc în care să fii nevoit să conduci prea mult. Poți lua metroul între locații, că Londra are unul bun, sau poți sta călare pe o dronă de transport.

Nu mi-a plăcut nici că unele interacțiuni sunt nerealiste. Personajul tău urlă în gura mare “hei, sunt de la DedSec, cu ce te pot ajuta?”. Și, culmea, nu mi-a plăcut că prea poți recruta pe oricine de partea ta. Eu aș fi creat o mulțime de NPC-uri în joc, ca acum, dar doar o mică parte dintre ei ar fi fost recrutabili și ar fi trebuit să-i descoperi, să scanezi mai bine în jurul tău pentru a descoperi din când în când câte un om pe care să-l vrei în echipă.

De asemenea, recrutarea presupune să faci o misiune pentru respectivul personaj ca să-l atragi de partea ta, de exemplu să-i ștergi niște datorii la mafioți sau să alungi niște golani din cartierul său. Mi-ar fi plăcut să văd și că o parte dintre cei pe care încerci să-i recrutezi urlă ca din gură de șarpe “ăsta-i teroristul căutat!” și cheamă autoritățile să te alerge.

Apropo de personaje, însă, jocul prezintă o Londra foarte diversă etnic, așa cum este și în prezent. La un moment dat am dat de un personaj numit David Radu; era într-un centru de expulzare pentru europeni, că autoritățile din Londra îi mai dau afară pe imigranții clandestini în acest joc.

Mai sunt și mici probleme pe la AI-ul de ghidaj, care uneori îți propune un traseu mai lung decât ar fi cazul. Te uiți pe hartă și vezi că nu trebuie să ocolești 3 blocuri pentru a ajunge unde ai tu chef. Acestea sunt însă chestiuni minore.