Nu amânați investigațiile medicale și rezolvarea problemelor (3 exemple personale)

Prima idee: mergeți cu regularitate la analize medicale. Nu deveniți ipohondri, dar nu ignorați nevoia analizelor medicale periodice.

A doua idee: când aveți o problemă, încercați să o rezolvați cât mai rapid posibil. Amânările, după cum puteți citi mai jos, duc la complicații.

A treia idee: moderație în viață. faceți mișcare, aveți grijă de voi, aveți grijă la ce mâncați. Nu o să încep să îndemn pe nimeni să mănânce doar broccoli fiert, că nici eu nu fac asta, dar măcar informați-vă, conștientizați ce mâncați, câte calorii și câtă grăsime include o felie de pâine unsă cu unt, ce-i BMI-ul șamd. Dacă azi băgați o pizza, mâine nu continuați tot cu o pizza.

Unu. Acum patru ani mi-am pus o plombă cu extracție de nerv la prima măsea din stânga-sus (2-6?). Acum doi ani mi-a căzut plomba respectivă, împreună cu o bucată mică din peretele măselei. Întrucât nu mă durea nimic, ba chiar puteam să mestec în continuare normal cu ea, am zis că o rezolv mai târziu.

În 2019 n-am făcut nimic în acest scop. În 2020, prin ianuarie și februarie, am început să merg la un cabinet stomatologic aici în cartier cu gândul să rezolv tot ce e de făcut prin gură. Mi-a eliminat vreo 3 carii minore sau plombe veni pe la alți dinți, iar când am ajuns la măseaua aceasta mi s-a cerut să fac o radiografie 3D, ca să vadă medicul stomatolog exact cum arată nervii și ce s-a făcut acum 4 ani acolo (clasicul “vaai… cine v-a lucrat aici?”).

Surpriza a fost la radiografie, unde mi s-a descoperit un chist în sinusul drept, în maxilar. Chistul a pornit, cel mai probabil, de la o mică infecție la rădăcina acelei măsele și s-a umflat până la o dimensiune “medie”, ceea ce face intervenția de acum mult mai complicată. Nu-i ceva periculos, dar dacă mergeam acum doi ani la stomatolog, probabil că evitam totul.

Soluția acum? Am fost la un medic ORL care mi-a spus că astfel de chisturi sunt uzuale, mulți oameni le au fără să știe de ele. Mi-a recomandat să încep tratamentul la stomatolog, dar să iau în același timp două antibiotice puternice zilnic (vreo 6 pastile în total per zi), astfel încât stomatologul (și chirurgul… ceva de dinți) să elimine total sursa infecției respective. Abia apoi vom vedea dacă în timp chistul se micșorează singur și dispare, iar dacă nu, probabil va trebui să fac o mică operație pentru eliminarea sa, care vine cu alte riscuri de infecție.

Pata aia gri din dreapta imaginii este chistul.

Operația cică este cu dat o gaură fină cu burghiul în gingie și intrat în sinus. Nu știu de ce nu se poate face prin nas, că din filme SF am învățat că tot felul de paraziți mari pot intra pe acolo până în creier.

Partea și mai nasoală: eram programat la începerea tratamentului stomatologic (erau necesare 3 ședințe) cu vreo 5 zile înainte de declanșarea stării de urgență la final de martie. De comun acord cu medicul am stabilit atunci să amânăm totul (tratamentul nu-i urgent), că ei voiau oricum să închidă cabinetul și, în caz de vreo infecție, eu nu aveam chef să umblu prin spitale alături de bolnavi de covid. Apoi a venit starea de urgentă și oricum s-a închis totul.

S-au redeschis cabinetele în mai sau iunie, dar acum îmi este mie teamă să merg acolo, că evit astfel de locuri.

TLDR: când aveți o problemă, nu amânați rezolvarea ei, chiar dacă nu pare urgentă.

Doi. Asta are legătură cu problema de la coloana vertebrală, unde am o ușoară dilatare a vertebrelor (“minime protruzii la nivelul L4-L5 și L5-S1”). Am făcut un RMN în martie 2019 și problema nu este gravă, e abia într-un stadiu foarte incipient, iar de atunci am avut mult mai multă grijă la poziția corectă pe scaun, la cum ridic greutăți șamd și sunt fericit să zic că nu țin minte să mă mai fi deranjat spatele vreodată.

RMN-ul l-am făcut în martie 2019. Neurologul, după ce a văzut RMN-ul, mi-a spus să merg la recuperare medicală. 2019 a fost un an foarte aglomerat pentru mine, așa că n-am ignorat doar problemele cu dinții, ci și pe cele cu spatele, acum că știam că nu-i ceva grav la vertebre.

Și deci am amânat recuperarea aceasta. La un moment dat, după ce m-am săturat să mă bată Matilda la cap cu asta, m-am dus la Regina Maria și mi-am făcut programare pentru kinetoterapie. Se pare că la ei este foarte aglomerat, așa că în luna februarie am reușit să fac programări pentru sfârșit de mai și început de iunie, în total 10 ședințe la număr. Eram programat din 2 în 2 zile.

Știți ce s-a întâmplat apoi? A venit covid-ul, am anulat toate acele programări pentru că nu mă duc să stau cu orele în spital în această perioadă, așa că n-am mai făcut deloc recuperarea medicală. Iar dacă aș vrea să fac acum programări, probabil găsesc liber tocmai în octombrie. Cândva voi face și asta.

TLDR: când aveți o problemă, nu amânați rezolvarea ei, chiar dacă nu pare urgentă.

Trei. Asta este cu tatăl meu.

De câțiva ani are mici dureri la inimă și umblă cu pastile de nitroglicerină la el. Dacă lua una, îi trecea pe loc durerea.

Acum vreun an aceste dureri au început să fie mai dese, așa că un medic i-a recomandat să facă o coronarografie. Această investigație presupune introducerea de substanță de contrast în sânge, iar un aparat șmecher face radiografii din diverse poziții și medicul vede perfect starea arterelor. Citiți aici detalii, că acum niște ani mi le-a explicat foarte bine un medic cardiolog.

În timpul coronarografiei, dacă medicul vede un blocaj, poate introduce pe loc un stent, adică un mic dispozitiv care dilată artera în acea zonă pentru a crește fluxul sanguin. Treaba asta se face introducând un cablu lung prin artera de la picior, în zona inghinală, și ghidându-l prin corp până la inimă, ca pe un șarpe de desfundare a țevilor. Pacientul este conștient, se face doar cu anestezie locală, dar nu simte nimic deranjant.

Sună ideal, până afli costurile. O coronarografie costă 1.400 de lei la Medlife, de exemplu, unde a făcut-o tata, dar dacă-ți pune și stent, costul sare la 12.900 de lei (și cam la fel este la toate clinicile private, de fapt). Un preț mic față de alternativă, după cum puteți vedea mai jos.

Și na, ai mei au sunat la Fundeni, unde este un centru cardiovascular mare, și au cerut programare la coronarografie. “Nu avem locuri, tot bugetul e consumat pe jumătate de an, sunați-ne prin decembrie”. Au sunat în decembrie, aceeași poveste, “sunați-ne prin iunie”. Au sunat în iunie ca să fie amânați din nou pentru lunile viitoare, când poate vor fi bani la asigurările de stat.

Practic, părinții mei au plătit toată viața taxele la stat, dar când a fost vorba de o astfel de analiză, nu se găseau niciodată fondurile necesare.

Tata se simțea tot mai rău, așa că s-a programat la Medlife. Și-a făcut test covid, exudat faringian și alte analize cerute pentru internare, s-a internat pentru coronarografie și… n-au reușit să-i pună stent.

Au încercat de trei ori, dar avea un blocaj foarte aproape de inimă, unde artera descendentă anterioară se bifurcă în trei. Blocajul afecta două ramuri și era de 95%. Închipuiți-vă cum curge apa de la chiuvetă și apoi închipuiți-vă că doar 5% mai curge, așa era debitul pe acolo. I-au zis să se ducă acasă și să stea în pat, fără cel mai mic efort, și să se programeze urgent la o operație de bypass coronarian. Și da, am plătit în plus pentru încercările eșuate de montare, că medicul și-a făcut treaba încercând.

Bypass-ul acesta înseamnă că se grefează o arteră bună în jurul blocajului respectiv, ca și cum ai deschide încă un drum pentru a reduce înghesuiala de pe singurul existent. Tata avea nevoie de două, deci dublu-bypass.

Operația asta durează între 3 și 6 ore și presupune întâi tăierea oaselor sternului, oprirea inimii și conectarea sistemului circulator la o mașinărie numită pompă inimă-plămân, care preia funcțiile inimii. Apoi medicul ia de undeva din corp o bucată sănătoasă de arteră și face bypass-ul, conectează totul la loc cum trebuie, scoate pompa din circuit și repornește inima, lipește cu superglue oasele pieptului și închide pacientul. După care, bănuiesc eu, se duce să-și ia un Lamborghini cu banii câștigați, că-și merită salariul pentru că a salvat viața cuiva.

Culmea este că operația, deși sună complicat, a ajuns să fie destul de uzuală și în România. Este cea mai des făcută chirurgie cardiovasculară. La nivel mondial, șansele de supraviețuire sunt de peste 95%, iar pacienții de obicei se recuperează cu bine.

Am mers din nou la Fundeni, la centrul CC Iliescu de boli cardiace, și acolo medicii i-au recomandat direct să se opereze la privat. Adică ar fi putut să-l opereze și la Fundeni, dar se pare că momentan operează doar urgențele medicale. Poate cu niște pile ar fi putut să-l programeze peste 1-2 luni la operație. Poate nu și l-ar fi amânat mereu cu încă 2-3 luni.

Fundeni, apropo, este și spital de covid-19 și, deși secțiile sunt bine separate între ele și am descoperit acolo triajul clasic de la intrare și toate măsurile de siguranță necesare, nu se știe niciodată ce se întâmplă. Am auzit de pacienți infectați deși erau în altă clădire.

Tot neoficial, din altă sursă, am aflat că la Fundeni stau destul de rău și cu infecțiile nosocomiale, dar nu am cum să confirm asta. Per total, însă, tu plătește asigurările medicale la stat toată viața, că tot la privat ajungi când ai o urgență!

Tata a fost operat la Spitalul Monza pe 30 iulie, după ce a făcut iar test covid, exudat și alte analize necesare în prealabil. A trecut cu bine prin operație, iar zilele trecute l-am adus acasă (am scris articolul acesta chiar înainte să plec spre spital, dar nu știu exact când îl voi publica). Nasol în perioada asta cu covid-ul pentru că nu este permis accesul rudelor în nici un spital. L-am lăsat acolo înainte de operație, l-am revăzut din nou 10 zile mai târziu, la externare. Urmează o perioadă lungă de recuperare, iar faptul că are oasele pieptului tăiate în două face mișcările mult mai dificile, dar deja se mișcă și merge bine. Și, bineînțeles, nu mai riscă să facă poc în orice moment, din senin.

Acum nu știu cât de ușor era de prevenit o astfel de problemă. Tata are 105 kg, diabet ușor (glicemia 140), 68 de ani, face moderat mișcare. Nu sună bine, dar putea fi mult mai rău, știu oameni de 35 de ani care au 120 kg și trigliceridele duble față de ale lui.

Nu cred că o coronarografie făcută acum un an l-ar fi ferit de operație, dar poate ar fi avut timp să o facă mai pe îndelete, cu accesul familiei ca să-l vadă în spital, cu mai puține riscuri.

Dar dacă s-ar fi dus la o astfel de analiză acum 5 ani? Sau dacă ar fi urmat, de-a lungul timpului, toate sfaturile de genul “evitați excesul de sare și grăsimi”, un regim alimentar mai bun și alte sfaturi? Nu știu, nu vom ști niciodată, dar probabil că ar fi ajutat. Probabil n-ar fi ajuns la o astfel de operație.

A fost un articol lung, așa că voi scrie altădată ceva mai multe despre operație și experiența cu Monza și cât a costat totul (mai puțin decât mă așteptam, sincer să fiu) și ce sistem mișto de vânzare au, practic, acolo. Între timp, însă, am o întrebare izvorâtă din curiozitate: dacă știți pe cineva care s-a operat de bypass la un spital de stat, aveți idee și cât a costat totul? Cam la cât se ridică în total costurile acolo? Că teoretic e gratuit, dar practic nu.