Credeți că vom ieși mai buni sau mai răi din toată situația asta?

Acum trei luni, pe 23 martie la ora 22:00, România intra oficial în stare de urgență pentru a gestiona mai bine problema pandemiei.

Trei luni. Toată treaba asta durează de doar trei luni și mi se pare că viața noastră s-a modificat substanțial și nu dă semne că-și va reveni prea curând la cea din 2019, de exemplu. Poate nu-și va reveni niciodată.

În doar trei luni*, noi am fost nevoiți să ne informăm mult mai bine și să ne schimbăm anumite obiceiuri legate de comportamentul în mulțime, igienizarea proprie, aplatizarea curbei, grija (sau nu) pentru cei din jur și inclusiv să ne gândim la planuri ample de viitor, de exemplu existența economiilor sau unde mai putem merge în vacanță în condiții rezonabile în acest an.

Fără să vrem, am fost forțați de împrejurări să aflăm mai multe despre virusuri (nu viruși), vaccinuri, cum și pe cine ajută în primul rând purtarea măștii, ce haos este prin spitalele din România șamd.

2020 este anul în care am completat declarații pe proprie răspundere pentru a ieși din casă pentru aprovizionare sau pentru o plimbare. Nu o spun cu supărare sau cu regret, ci doar cu uimire pentru că acum doar 4 luni n-aș fi crezut că așa ceva este posibil. O spun și cu speranța că nu o vom mai face din nou, niciodată.

Indirect s-a schimbat și importanța unor lucruri pe care probabil că înainte nu le priveam în același mod, de exemplu importanța de a te înțelege bine cu partenerul sau de a avea o casă confortabilă sau chiar și de a ști să gătești ceva bun, ceva care să te facă mai fericit, în această perioadă de work from home care a fost o consecință indirectă a pandemiei.

Cred că puțini s-au gândit cu adevărat și la aspecte chiar mai îndepărtate de subiect, de exemplu norocul că totuși ne-am născut în România, unde au fost luate măsuri bune de prevenție, unde a mers în continuare aprovizionarea cu alimente și Internetul. Puteam fi în Ecuador sau în Brazilia sau chiar și în Italia, deși de obicei majoritatea românilor ar schimba oricând locul cu un italian în restul chestiunilor de viață.

Și aceasta este situația la nivel de individ a celor trei luni într-un rezumat ultra-scurt, că s-ar putea scrie romane pe această temă. La nivel de societate și economie, întregi companii se zbat aproape de faliment, sute de mii de români riscă să rămână fără un job sau deja l-au pierdut, aparatul de stat se împrumută de bani pentru a putea supraviețui, iar prioritățile în economie s-au schimbat. Anul trecut toate companiile aeriene erau pe creștere, acum avioanele zboară aproape goale, cele care încă zboară. Industria horeca are mari probleme și nu pot fi ușor rezolvate pentru că fac parte dintr-un lanț amplu. Tot ce ține de nunți-botezuri-cumetrii a luat pauză în acest an. Business-urile de curierat merg tot mai bine la nivel macro, dar la nivel micro oare curierii, fiecare angajat în parte, mai pot duce acest ritm?

În doar trei luni anumite chestiuni pe care le credeam bine bătute în cuie, inamovibile chiar, au fost date peste cap. Mi se pare că această perioadă a trecut atât de repede (it’s a blur, cum zic americanii) încât am rămas cu puține amintiri din ea. Vi le-am mai spus cu altă ocazie: încercările de a comanda online la Mega Image la 12 noaptea, igienizarea coletelor primite, așteptatul de noi cifre la ora 13 în fața televizorului, Paștele în izolare. Prima plimbare pe afară după 3 săptămâni de stat în casă, de uitasem cum arată copacii verzi și mașinile, a fost memorabilă.

Și cele trei luni au trecut atât de repede încât nu mi-am dat seama foarte bine ce altceva s-a schimbat, ce altceva aș fi făcut în mod uzual, dar uneori mi le spune Facebook din amintirile altora ani. Până acum aș fi bifat deja vreo 3-4 festivaluri de food trucks, de exemplu. Anul trecut eram în Roma în primele zile din iunie și văd în fotografiile de atunci niște mulțimi de oameni atât de înghesuite încât acum nu-mi pot imagina așa ceva. Mulți alții și-ar fi făcut acum planuri pentru Untold, Electric Castle, Neversea, vacanțe, nunți, achiziții șamd, fiecare cu ce vrea.

Am scris pe 2 aprilie un articol optimist despre ce lecții sper să învățăm din această situație. Citiți-l, că rămâne valabil. Sper să învățăm să prețuim mai mult natura după ce am văzut ce greu este să ne fie interzisă, sper să învățăm mai multe despre economii sau skilluri de bază (mi-a rămas în minte un mesaj de pe Facebook în care o domnișoară spunea că acum este nevoită să stea singură în casă, dar nu are aragaz, că până acum nu i-a trebuit niciodată) sau că e cazul să găsim un echilibru consistent între carpe diem și planuri de viitor, că uneori vine o astfel de epidemie și poți regreta că n-ai profitat de vremurile mult mai bune de până în ea.

Acum, însă, la trei luni distanță de la aceste schimbări sociale și economice pe care nu le-a vrut niciunul dintre noi, dar au venit oricum în viața noastră, mă întreb altceva. Suntem sau nu mai buni ca oameni? Toată treaba asta ne-a schimbat caracterul în mai bine sau în mai rău?

Că pe o parte văd în mulți o evoluție în bine. Văd oameni care au vrut și vor în continuare să-și ajute aproapele în momente grele. Văd oameni care au ajutat cum au putut ei pentru a îmbunătăți situația individuală sau generală. Văd oameni care au trecut prin momente de introspecție și și-au dat seama mai bine ce contează cu adevărat și ce nu în viață. Și-au dat seama ce trebuie să schimbe în bine, ce îi face fericiți, ce le lipsește și ce trebuie să caute acum că pot face asta.

Văd și reversul medaliei. Oameni mult mai nervoși, ai căror nervi au fost tocați suplimentar de pandemia asta. Oameni care nu-și mai suportă copiii sau partenerul de viață odată ce au fost nevoiți să petreacă 24 de ore alături de ei, nu doar 12 ore ca până acum. Oameni care, în adevăratul stil definit de expresia “să moară și capra vecinului”, vor ca și altora să le fie rău, vor ca totul să ardă doar pentru că lor le merge prost și singura alinare pe care o concep este în ideea că măcar și altora le merge prost.

Asta mă întreb acum: sunt oamenii mai buni sau mai răi decât înainte? Indiferent câte valuri vor veni, indiferent când apare un vaccin și dacă ne va elimina sau nu problemele legate de covid-19, la finalul acestei pandemii sau la “noua normalitate” oamenii vor fi mai buni sau mai răi?

Eu încă n-am un răspuns clar de dat. Adică sunt optimist și toate exemplele de “bine” din jurul meu mă fac să fiu în continuare optimist în evoluția bună a umanității și a fiecărui individ în parte, dar în același timp le văd și pe cele rele și mi-e un pic frică să trag linie și să le adun, probabil și din cauză că doar experiența mea n-ar fi edificatoare. Este un rezultat care ar trebui să apară prin crowdsourcing și de asta vă rog să-mi spuneți și părerea voastră. Am făcut și un poll simplu, dar aș prefera să citesc justificări pentru vot, nu statistici.

Cum credeți că vor ieși oamenii din pandemie?

• Mai buni
• Mai răi

(vedeți direct rezultatele)

 Loading ...

N-am făcut un total clar nici măcar pentru mine ca individ, un total izvorât din propria introspecție despre care vorbeam mai sus.

Adică înclin să cred că am devenit mai bun ca individ pentru că am realizat cât de importante sunt anumite aspecte (o stare bună de sănătate, armonie în familie, skilluri, capacitatea de a înțelege informațiile primite sau de a nu cădea în capcana conspirațiilor) și deci știu ce pot îmbunătăți la mine.

În același timp, sunt în continuare ușor deprimat de ceea ce am mai spus și în alte articole, adică faptul că vreo doi ani de zile de acum ni se cere să muncim fără a putea să ne bucurăm în libertate totală de rodul muncii noastre pentru că posibilitățile sunt limitate de împrejurările curente. Sunt și enervat de oamenii care nu înțeleg importanța respectării unor anumite măsuri, ceea ce pare că face “valul 2” o realitate tot mai apropiată.

Și apoi aceste elemente cu “minus” mă duc din nou pe “plus” pentru că văd că nicăieri în lume, de fapt, nu se respectă bine măsurile de siguranță medicală. Nu că acesta ar fi un lucru bun, dar transformă totul în ceva ce nu poate fi controlat, într-un “dat” al vieții pe care trebuie să-l iau ca atare și să nu mai fie o sursă de bad karma, de nervi sau chiar stres (deși de stres nu este aproape deloc, pentru mine, ci mai mult de nervi și regret pentru că nu toți oamenii gândesc întru binele comun).

Sau mă gândesc că mă plâng degeaba că situația asta ne-a făcut să pierdem venituri importante. Mă plâng degeaba pentru că aș fi putut fi acum în Brazilia sau fără muncă sau fără economii sau bolnav; sau mă gândesc că alții au trecut printr-un război de 5 ani și apoi o perioadă de vreo 10 ani de sărăcie și penurie. Apoi din acest “plus” ajung iar pe “minus” gândindu-mă că problemele fiecărei generații sunt doar ale ei, iar comparația cu “altădată a fost mai rău” n-ar trebui introdusă în ecuație.

Știu și că mă gândesc prea mult. Când tot extinzi cercul de analiză a situației ajungi ca acesta să fie mai mare decât contează pentru a face analiza relevantă. Ca Eminescu, termini poezia cu “totul este trist în lume” (Floare albastră), deși ulterior inclusiv poetul probabil și-a dat seama de această problemă și a modificat-o în “totuși este trist în lume” în varianta republicată.

Am învățat multe și de la Matilda, care este genul de persoană ce vede mereu părțile pozitive din orice și care inclusiv acum este fericită de ceea ce muncește, fericită de locurile mișto din România pe care plănuiește să le vizităm anul acesta, fericită de tot ceea ce poate face în condițiile date, nu supărată că alte lucruri sunt inaccesibile.

Dacă ați citit totul până aici, mulțumesc că m-ați suportat. Achievement unlocked, 100% completed, cum ar fi. Rândul vostru să ziceți ce credeți despre felul în care oamenii vor ieși din toată perioada asta, indiferent cât de lungă va fi ea.

*trei luni de la starea de urgență, cam trei luni și două săptămâni de când virusul este în prim plan în România și lumea a început să ia măsuri aka mare dispariție a făinii și drojdiei.