Situația și implicațiile din România ale scandalului legat de Huawei și rețele de telefonie

La finalul anului trecut am avut ocazia să discut informal cu oameni din top managementul operatorilor telecom din România și i-am întrebat despre echipamentele Huawei pentru rețele 5G și cum văd ei toată această situație. Tocmai devenise public textul memorandumului semnat de România cu SUA, așa că aveam și un context larg. Au ieșit de acolo câteva concluzii foarte interesante despre situația din România.

Am explicat anul trecut, mai pe larg, cum a început totul între SUA și Huawei. Pe scurt, Trump a interzis de-a lungul timpului utilizarea echipamentelor Huawei de către operatorii telecom americani și apoi a îndemnat și toate țările aliate să facă același lucru, motivând un risc de securitate. Practic, se tem că ar putea fi spionați de către chinezi prin acele echipamente sau că rețelele telecom ar putea fi închise de la distanță, deși nu au arătat vreo dovadă sau informație în această direcție.

Huawei n-a stat degeaba în acest timp. Au fost niște dezbateri în Parlamentul European pe acest subiect, iar în mai multe rânduri compania chineză s-a oferit să pună la dispoziția specialiștilor codul sursă al echipamentelor și să fie foarte deschiși cu modul acestora de funcționare. S-a propus chiar și înființarea unui grup independent de experți care sa facă un audit complet.

Prima mea întrebare pentru operatori a fost despre cât de bune sunt, de fapt, echipamentele Huawei. Răspunsul a fost, în unanimitate, că foarte bune. Nu dau nume, dar un CTO mi-a spus că Huawei sunt cam cu 1-2 ani în fața concurenței în ce privește performanța sau miniaturizarea echipamentelor. Au investit mult în cercetare-dezvoltare în ultimii ani tocmai cu gândul la 5G și “it paid off”, cum s-ar zice.

În decembrie 2019 a apărut și 2019 EU Industrial R&D Investment Scoreboard, un raport al Comisiei Europene despre topul celor 2.500 de companii mondiale care au investit în cercetare-dezvoltare în ultimul an. Sunt din 44 de țări și au investit în total 823 de miliarde de euro, adică 90% din suma mondială investită în cercetare.

Huawei este pe locul 5 cu aproape 13 miliarde investite în 2018. Primele locuri sunt luate de Alphabet, Samsung, Microsoft și Volkswagen, iar după Huawei urmează Apple, Intel, Roche, Johnson & Johnson și Daimler. Qualcomm apare pe 27, Nokia pe 36, Ericsson pe 46, ZTE pe 103. Nu poate susține nimeni, deci, că Huawei nu a investit bani serioși în telecom și telefoane (și de fapt au centre de cercetare-dezvoltare în mai multe țări europene, inclusiv în România).

Eu unul credeam că echipamentele Huawei sunt la fel de bune ca și cele ale concurenței și avantajul lor principal este prețul mai mic. Prețul chiar este mai mic. Mi se pare că s-a avansat un -30%, dar nu am reținut bine și oricum cred că nu contează: Orange, Vodafone și Telekom fac parte din grupuri internaționale foarte mari, care negociază pe volume foarte mari, nu doar pentru o singură țară. Orange și Deutsche Telekom au chiar și o companie în parteneriat făcută tocmai pentru a negocia la comun cu diverși furnizori. Am aflat însă că sunt și considerate foarte performante.

Așa că mi s-a părut destul de clar că operatorii telecom își doresc să folosească echipamente Huawei (și în special Orange și Vodafone, care au cam 50% din rețeaua existentă construită pe Huawei, ba chiar și unele servicii de mentenanță/monitorizare externalizate către ei). Am întrebat despre riscurile de securitate și mi s-a spus că, deși nimeni niciodată nu poate garanta că un sistem este 100% sigur, nici măcar dacă l-a dezvoltat cu mâna sa, nu cumpărat de la alții, din felul în care sunt utilizate zilnic acele aparate și din monitorizarea rețelelor s-ar fi văzut rapid dacă erau scăpări de date.

Datele personale despre abonați, considerate cele mai importante, sunt păstrate oricum pe alte sisteme, mi s-a spus. Trebuie să revin cândva cu o schemă bloc a unei rețele telecom, ca să fie mai ușor de înțeles ce fel de echipamente monitorizează ce face fiecare abonat, ca să știe cât să-l factureze la final.

Problema particulară a României este că țara noastră a semnat un memorandum cu SUA în privința dezvoltării 5G, în august 2019, memorandum care nu numește clar Huawei în text, dar de facto spune “furnizor de echipamente telecom din China”, ceea ce tot aia este. PDF aici.

I-am văzut pe mulți spunând că ne-am făcut preș în fața americanilor, dar eu nu văd lucrurile așa. Poziția noastră geografică ne face dependenți de un aliat puternic. Nu suntem în capătul vestic al Europei, ci la Marea Neagră, la 600 km de Sevastopol. Nu ne permitem poziția lejeră a nemților în această privință, că nu avem puterea militară și nici cea economică a Germaniei, de exemplu.

Acest memorandum trebuie transpus într-o lege de către Parlament, iar până atunci operatorii telecom au blocat orice investiție în echipamente. Legea respectivă va hotărî, de fapt, dacă operatorii telecom din România au voie sau nu să utilizeze echipamente telecom, iar până la apariția ei nu are rost investiția masivă în rețea, că nu știi spre ce furnizor să te îndrepți și cum să proiectezi la scară largă totul.

Licitația 5G despre care scriam aici trebuia să aibă loc la final de 2019. Schimbarea guvernului de la PSD la PNL și alți factori au amânat-o pe 2020, dar chiar și dacă ar fi avut loc deja, nu cred că am fi văzut o dezvoltare rapidă a 5G-ului până nu se transpune acel memorandum în lege. Repet, acea lege va sta la baza direcției de dezvoltare viitoare a rețelelor telecom în România.

Și nu-i vorba doar de 5G. Adică dacă apare o lege care interzice negru pe alb echipamentele Huawei în rețelele 5G, treaba asta va crește investiția necesară din partea operatorilor și va necesita o “reconfigurare” a strategiei. Chestia asta se poate face, la o adică. Bani de investiții se vor găsi, chiar dacă poate într-un ritm mai lent. Proiectul viitoarelor rețele se poate modifica pentru a fi bazat pe echipamente de la Ericsson sau Nokia sau Samsung. Nu m-ar mira ca astfel de planuri de backup să existe, de fapt.

Altfel spus, noi, clienții, vom avea 5G, dar poate cu o întârziere și un pic mai scump. Nu știu exact.

Problema mare apare dacă acea lege va interzice echipamentele Huawei din rețelele telecom în general. Din toate rețelele, inclusiv cele existente 3G și 4G. Nu trebuie să fie musai cu intenție, este suficientă o exprimare imprecisă în textul legii și s-ar putea întâmpla și asta.

În caz de așa ceva, mi-a spus cineva, implicațiile vor fi următoarele: timp de vreo 6-7 ani nu se va investi în dezvoltarea rețelelor, ci toți banii se vor duce în schimbarea echipamentele existente cu o altă marcă.

Scenariul acesta este cel mai prost posibil pentru că, după cum aflam din altă discuție mai târziu, traficul făcut de clienți prin rețea crește constant. Dacă rețelele stau pe loc, peste un an sau doi vom avea viteze atât de mici încât experiența va deveni frustrantă oriunde.

Așa că a doua mea întrebare pentru operatorii telecom a fost despre parlamentarii români și ce semnale au de la aceștia privind situația de mai sus. Li se pare operatorilor telecom că oamenii care vor face această lege îi înțeleg pe deplin implicațiile? Cum vor pune în balanță relația cu SUA și problemele mult mai lumești despre bani, joburi și investiții din România?

Mai mult, sunt capabili să înțeleagă cum sunt legate toate acestea? Le pasă sau iau textul acelui memorandum, îl transpun într-o lege și apoi o dau cotită că ei n-au vrut și n-au știut, indiferent dacă varianta finală strică planurile operatorilor telecom sau pe ale politicii noastre externe?

Încă o întrebarea: vor face ei legea respectivă sau vine servită de mai sus?

Întrebările acestea au rămas de fapt fără răspuns clar din partea persoanelor cu care am vorbit. Nu cred că există unul. Pur și simplu este ceva ce trebuie așteptat și văzut când se va întâmpla. Toți operatorii mi-au spus însă că au participat la discuții cu ANCOM și ministerele implicate și că, per total, statul român pare să înțeleagă problema și cât de dificilă va fi balanța pe care trebuie să o găsească, în cazul în care va fi o balanță între cele două alegeri.

Dacă vreți opinia mea personală, cred ca parlamentarii așteaptă să le spună cineva ce lege trebuie să facă. Problema îi depășește, ar vrea să le spună cineva cam ce trebuie făcut, iar între timp ei se agită cu bugete, alegeri anticipate, moțiuni de cenzură șamd. Aint nobody got time for telecom, cum s-ar zice, deși timpul trebuie cumva găsit.

Posibil chiar să aștepte o rezolvare externă, poate ca SUA și China să se înțeleagă în războiul lor economic. Treaba asta s-ar putea să dureze mult sau o înțelegere făcută acum să fie din nou discutată după câteva luni.

Tot ca părere personală, cred că operatorii telecom sunt în postura fericită în care găsesc uși deschise la ANCOM și ministerul economiei și finanțelor, adică o pare din statul român este conștient că industria telecom va da miliarde de euro la bugetul de stat în următoarea perioadă prin investițiile în spectru și rețea. Problema s-ar putea să fie că e greu de transmis acest lucru la nivelul puterii legislative.

Pe de altă parte, alianța cu SUA este importantă și nu doar pentru noi, ci pentru întreaga Europă aflată spre vest de România. Pe 29 ianuarie, Comisia Europeană a lăsat oficial fiecărui stat în parte decizia privind alegerea furnizorilor de echipamente telecom și a venit doar cu un set de recomandări. Recomandările (text complet aici, rezumat aici) sunt ca fiecare țară să analizeze riscul potențial, să folosească un mix de furnizori și să analizeze cu grijă ce echipamente folosește în nucleul rețelei.

Poziția CE nu mă miră deoarece Uniunea Europeană are ca parteneri foarte importanți de comerț atât pe SUA, cât și pe China (și ambele țări au amintit discret acest lucru recent). Și nu-i vorba doar de import și export, dar și investiții vin din ambele direcții anual, toate traducându-se, de fapt, în prosperitate pentru europeni.

În acest context, toate țările vor să rămână în relații bune cu ambii parteneri. Spania nu știe ce să aleagă. Austria așteaptă ca întâi alte țări UE să adopte o poziție clară. Grecii fac la fel.

Germania a declarat în vara anului 2019 că nu va copia decizia Statelor Unite. Pe 21 ianuarie, cancelarul Merkel a declarat că este nevoie de asigurarea securității, dar fără a exclude din start companii din procesul de selecție; diverși aliați politici din guvern îi cer însă o poziție mai dură. Probabil nemții vor aștepta summitul UE din martie înainte de alte decizii.

Nici Marea Britanie nu a adoptat poziția SUA, deși de obicei sunt bine aliniați cu poziția americanilor. Câteva luni, autoritățile au plănuit să solicite operatorilor britanici să nu utilizeze Huawei, dar în același timp CEO-ul întregului grup Vodafone, care are HQ-ul acolo, spune că fără Huawei vor trebui investiți mult mai mulți bani în rețele și că Europa nu va mai fi un vârf în domeniul tehnologiei pentru că rămân în urmă în această cursă.

În cele din urmă, pe 28 ianuarie Marea Britanie a decis oficial să permită echipamente Huawei în rețelele operatorilor, dar cu câteva limitări, restricționându-le la zone non-core. Pare o poziție apropiată de cea a Comisiei Europene și, de altfel, destul de logică: nu vor ca războiul economic dintre SUA și China să-i forțeze la cheltuieli suplimentare de miliarde de lire sterline.

CEO-ul grupului Orange, Stephane Richard, a declarat pe 23 ianuarie, la o conferință a grupului, că este împotriva excluderii Huawei, o declarație importantă având în vedere că grupul Orange a avut mereu legături puternice cu furnizorii europeni de astfel de tehnologie; vorba aia, Alcatel-Lucent, care acum este parte din Nokia Networks, este din Franța.

Este ca și cum am fi între ciocan și nicovală. Sau, mai degrabă, Uniunea Europeană este într-o astfel de poziție. România, în particular, este într-una și mai complicată prin existența acelui memorandum semnat, a cărui transpunere în lege poate aduce schimbări majore în economia țării, în ritmul ei de dezvoltare și în poziția noastră ca hub tehnologic în Europa, pentru că pe partea de rețele-Internet-comunicații suntem așa ceva în prezent.

Per total, însă, s-ar părea că nici România și nici restul țărilor UE nu știu ce parte a baricadei să aleagă. S-ar părea că fiecare așteaptă ca țările din jur să facă primul pas și să dea un exemplu. Decizia finală, însă, trebuie luată cam până la mijlocul lui 2020, că nu-i ceva ce poate fi amânat pe termen lung. Inclusiv recomandările oficiale ale Comisiei Europene sunt ca țările să le implementeze până pe 30 aprilie și să revină cu un raport clar până pe 30 iunie.

Probabil că și România își va clarifica poziția până pe 30 aprilie, dacă parlamentarii noștri reușesc să lucreze la așa ceva în mijlocul discuțiilor despre pensii speciale, alegeri anticipate și restul problemelor ce-i privesc direct.