Țara în care era ilegal să deții 17 dolari

Poate ați văzut o știre de ieri despre cum cei acuzați de torturarea și uciderea în 1985 a disidentului Gheorghe Ursu au fost achitați de Curtea de Apel. Nu știu de ce a evoluat astfel cazul, ce dovezi au fost sau n-au fost la dosar împotriva celor doi șamd, așa că nu despre decizia Curții e vorba aici.

Nu, cred că mai degrabă trebuie să rămână pentru posteritate acuzațiile pe care securitatea comunistă i le-a adus lui Gheorghe Ursu.

Ursu, născut în 1926, a fost inginer constructor specializat în calculul structurilor de rezistență, poet și scriitor. În perioada 1969-1982, după un șir lung de cereri și refuzuri, primește permisiunea regimului comunist de a călători în străinătate pentru diverse activități literare, unde intră în legătură cu diverși disidenți din diasporă, motiv pentru care a fost luat la ochi de Securitate și urmărit o perioadă lungă de timp de agenți sub acoperire, atât în călătorii cât și în țară.

Era suficient să critici conducerea țării sau mersul ei pentru a fi filat, în acea perioadă. Astfel au descoperit sau l-au bănuit că în secret trimitea scrisori la Europa Liberă și afișa prin oraș manifeste anonime împotriva lui Ceaușescu.

A fost spionat inclusiv prin intermediul colegilor de muncă, că așa erau vremurile acelea în care rudele sau prietenii puteau trimite note informative despre tine.

În 1985, o colegă de muncă îi fură jurnalul său intim, în care scrisese propriile gânduri despre regimul Ceaușescu, și îl predă Securității. Era interzis să critici regimul comunist inclusiv în paginile propriului tău jurnal, așa că acesta este suficient pentru a duce la un arest.

Totuși, în 1985 regimul comunist încerca să proiecteze o imagine de deschidere spre Vest, așa că, pentru a-l aresta pe Ursu, i se înscenează o încălcare a unei alte legi: la o percheziție, i se înscenează posesia ilegală de valută, mai exact imensa sumă de 17 dolari. Așa erau vremurile, dacă aveai 17 dolari înseamna că erai un dușman al țării.

Dus la penitenciar pe 21 septembrie 1985, Ursu este pus în celulă cu doi infractori violenți, care sunt sfătuiți să fie duri cu el în schimbul unor favoruri în penitenciar, iar gardienii primesc ordin să nu intervină orice s-ar întâmpla în celulă. În paralel, Ursu este interogat deseori de către cei achitați ieri de Curtea de Apel. Pe 17 noiembrie, în urma bătăilor primite, Gheorghe Ursu moare în spitalul penitenciarului Jilava.

Pentru a ascunde tortura, familiei i se comunică faptul că a murit, de fapt, de la o peritonită. Procurorul șef din acea vreme (și ulterior procuror general al României sub Iliescu) a decis că moartea nu a avut cauze violente și cazul este clasat.

Mi se pare incredibilă diferența între vremurile acelea și cele de acum. În prezent, avem libertatea să înjurăm și să râdem de conducătorii țării prin toate mijlocele posibile. Oamenii poartă pancarte cu înjurături la proteste, iar pe net discutăm aproape zilnic de cât de idioți sunt cei din aparatul de stat. În trecut, faptul că îi criticai în paginile ascunse ale propriului jurnal intim sau faptul că aveai 17 dolari în casă erau motive suficiente pentru a fi arestat, torturat și chiar omorât în bătaie, iar cei ce făceau asta aveau puterea de a mușamaliza totul fără ca nimeni să mai ceară explicații.

De asta mă enervează foarte tare când văd diverși idioți afirmând că regimul ceaușist era bun sau că admiră regimuri cvasi-comuniste din prezent, din alte țări. Nici un regim care le interzice oamenilor să-și spună gândurile nu poate fi bun. Nici un regim care-și răpește proprii cetățeni de pe stradă și-i torturează nu poate fi bun. Oamenii nu sunt oameni în comunism, ci animale de jug puse să muncească pentru bunăstarea unei elite conducătoare (care trăia ca aici), hrănite și cu un acoperiș deasupra capului cât să reziste pentru a munci și a doua zi.