Când v-ați uitat ultima oară cu atenție la cartierul vostru?

Pune mana pe tastatură și bagă niște sesizări pe la primărie. Eu așa fac în sect 6, când văd ceva in neregulă fac sesizare. Îmi răspund cam la 4-5 luni dar măcar se face. :)

Of-topic, am văzut o emisiune în WE despre Tokio, ziceau ca datorita lipsei spațiului în oraș, s-au construit “anexe” pe absolut orice spațiu disponibil, si erau amplasate la stradă, nu după blocuri. Câțiva metri disponibili intre doua clădiri, făceau acolo o cosmelie; era o cosmelie din asta intre doi zgârie nori!
Au construit o clădire din prefabricate deasupra unei parcări, susținută doar pe stâlpi. Ziceau ca amprenta la sol e cvasi-inexistenta, iar când proprietarul parcării va dori sa rezilieze contractul o vor dezasambla și o vor muta în alta parte.
Au construit alta anexa din asta pe o fâșie lata doar de 1-2m lunga de aprox. 20 de m. Practic “cladirea” era doar un “hol”.
Erau invitați și arhitecți și urbanisti, cei mai multi ziceau ca e o țigănie, dar unii credeau ca și astea au farmecul lor. Anyway, chiar și improvizațiile astea aveau un oarecare bun-simț, care la noi lipsește cu desăvârșire.

Pana sa fie reabilitate blocurile comuniste, se cam schimba mentalitatea celor ramasi in viata. In 10 ani eu prevad ca mostenitorii acestor maghernite nu vor mai vrea sa locuiasca in ele. Usor-usor se schimba ceva in mintea oamenilor si anume dorinta de a fi proprietar pe o maghernita la gramada cu altii, cu vecini decrepiti, de a caror incapatanare depinde viata si confortul tau. Generatia nascuta dupa 90 incepe sa simta instinctiv ca traiul la comun cu straini e o abominatie pe care numai comunismul putea sa o aduca. Traiul la comun poate fi OK daca toti indivizii au bun simt si educatia bazata pe principiul “sa nu deranjezi pe celalalt”, ceea ce nu e cazul in Romania.

Cele mai noi blocuri comuniste au deja 30 de ani si la cum arata au trecut de jumatatea duratei de folosinta. Singurele motive ramase pentru care sunt inca tranzactionate, in opinia mea, sunt:
– mentalitatea invechita a generatiei 50+, care inca se baga in deciziile tinerilor (sa va faceti mama un rost, sa aveti apartamentul vostru, daca se poate chiar pe strada noastra, sa avem grija de voi, sa va afaca mama o ciorba),
– pretul inca accesibil si programul prima casa,
– lenea si comoditatea, secondate de infrastructura ok (dupa standarde comuniste) in zonele aglomerate, magazine si piete, transport in comun.

La 22 de ani nu ai nevoile de la 45, iar apartamentul dintr-o intersectie aglomerata cum e Tineretului sau Gorjului e rai, metrou disponibil, piata, non-stop pentru un salam si o cola, sau un prezervativ si un vin. La 45 de ani vrei sa fii stapan pe viata ta, sa poti face o chestie fara sa ceri voie unui strain. Asta presupune sa ai proprietatea ta, unde sa nu ceri voie cuiva sa asculti melodia preferata la 10W, sau sa ceri voie sa parchezi masina. Cel mai important lucru: la 45 de ani poti avea un hobby pe care nu-l poti practica in apartament la etajul 7.

Spun aceste lucruri prin prisma celui care a locuit 11 ani in apartament in intersectie aglomerata, langa metrou si piata, pentru ca alta solutie nu exista, financiar nu puteam sa imi permit altceva. De trei ani stau in casa mea, cu curte unde pot sa practic hobby-urile la care doar visam la etajul 7. Sunt permanent ocupat cu ceva, am un proiect de facut, personal sau al vreunui vecin. Mi-am facut o terasa cu mana mea, chestie solida, cu acoperis si ventilatie de vara, pe care intr-un viitor nu foarte indepartat voi pune panouri solare. Asta va fi alt proiect, aflat in aria mea de specializare, fiind inginer electronist. Mi-am facut propria mobila de terasa, din lemn ramas si am descoperti skill-uri latente. Am facut practic cam acelasi lucru si la un vecin care ma ruga sa-i fac macar proiectul de terasa, am ajuns sa construiesc inca o terasa si mai complicata, cu debara izolata and shit. Mi-am automatizat casa, am facut o supraizolatie a podului. AM TREABA. TRAIESC.

Ei bine, eu vad ca lucrurile incep sa mearga in directia normala, naturala, iar apartamentele comuniste vor servi unui singur scop: locuinte pentru tineri care stau intr-un loc in cicluri, natural acest ciclu fiind cam de 3-4 ani. Valoarea acestor apartamente va scadea in timp, datorita degradarii naturale si a lipsei confortului. Conceptul comunist dupa care au fost construite a fost de la inceput foarte simplu: dormitoare pentru proletari, nu locuinte unde sa te simti implinit, maxim 10m patrati de om. Intrebati-va parintii si bunicii: voi va simtiti sau v-ati simtit vreodata impliniti? Veti observa ezitarea, apoi vor incepe sa debiteze eventual de mutarea in apartament, prima mobila, prima Dacie si eventual venirea pe lume a primului copil, iar unii vor mentiona si primul concediu pe Litoral cu bilet prin sindicat, daca au avut Dacie, ca cu trenul nu prea era o fericire. Toate astea s-au intamplat probabil sub 30 de ani, cand exista acea doza de optimism data de inconstienta tineretii. Apoi implinirea se termina brusc, a venit revolutia si s-a treminat tot, nu-si mai amintesc de implinire, ci de boli si viata grea. Cei care aveau 22 de ani la revolutie probabil nici nu au trait vreun moment de implinire, ca anii ’90 au fost haiducie pura, cu inflatie de 100-200% pe an.

Si toate astea pentru ca au fost dresati sa traiasca la comanda cuiva, sa nu ia decizii personale pentru ca le lua cineva pentru ei, iar fericirea statea in cele mai marunte lucruri, gen un aparat de radio sau casetofon achizitionat la bijnita de pe litoral, de la polonezi, sau un lant de aur. De asta nu au nici macar vointa de a zugravi bocurile in care stau, pentru ca nu mai exista acel cineva care lua deciziile pentru ei. Blocurile comuniste reflecta fix starea mentala a romanilor trecuti de momentul ala fatidic la care mai pot percepe notiunea de “implinire”.