O croazieră lejeră la 55.000 km/h

O știre recentă spune că sonda spațială Voyager 2, lansată acum 41 de ani, a trecut de granița sistemului nostru solar și a ajuns în spațiul interstelar, ceea ce pentru mine arată cât de mari sunt distanțele și cât de dificilă este explorarea spațială.

În general, noi considerăm că sistemul solar se termină la Neptun, planetă care este de 30 de ori mai îndepărtată de Soare decât Pământul (30 de AU, cum se zice).

Între 30 și 50 de AU se află centura Kuiper de obiecte trans-neptuniene, o zonă în care se află și Pluto. Și mi se pare că, dacă zicem de Pluto, trebuie zis că acolo se află și Eris, o altă planetă pitică pe care nu o pomenește nimeni, deși este aproape la fel de mare cât Pluto! Eris are 2.326 kilometri în diametru, Pluto are 2.372 kilometri, o diferență infimă, și totuși Pluto era considerată a 9-a planetă, iar Eris am văzut-o pomenită doar în cărți SF. Ca idee, Pământul are 12.756 km în diametru.

Pe aici se întâmplă majoritatea scenariilor SF “intra-sistem”, precum în cărțile lui James S.A. Corey sau în seria Rebel Stars a lui Edward W. Robertson, care ar putea fi un alt serial de succes.

Sistemul solar nu se termină nici după această centură Kuiper de corpuri, deoarece Soarele își menține influența până mult mai departe. Vântul solar, un flux de particule emis permanent de Soare în toate direcțiile, se propagă în jurul sistemului și chiar îl protejează de radiațiile din mediul interstelar, care pot fi privite ca un fel de vânt/flux de alte particule produs de restul galaxiei noastre, în special de centrul său, unde probabil se află câteva miliarde de stele.

Heliosfera, cum se numește această zonă de influență a Soarelui, nu este sferică în jurul său, ci are o formă alungită, fiind mai mică acolo unde vântul solar se ia piept în piept cu vântul galactic și este încetinit de acesta, și mai lungă acolo unde curge în direcția vântului galactic.

By NASA/JPL-Caltech – https://photojournal.jpl.nasa.gov/jpeg/PIA22566.jpg, Public Domain, Link

Zona scurtă se termină undeva la 100 AU. Voyager 1 a trecut de ea în 2012. Voyager 2 a detectat acum două luni o creștere a radiației cosmice, semn că se apropia de zona de tranziție, iar recent a trecut-o. A fost echivalentul la a nu mai vedea țărmul și a spune “acum am ieșit în larg”, cu tot ce înseamnă asta dpdv al fenomenelor fizice ce influențează o astfel de explorare spațială.

Cam pe acolo se termină sistemul solar, la minim 100 de unități astronomice de Soare, poate și mai departe, că nu-i o graniță clară. În partea opusă, unde heliosfera este alungită, distanța poate fi de 5-10 ori mai mare.

Cifrele se referă la mediul spațial, la particulele și radiațiile ce alcătuiesc “vidul” cosmic, care de fapt nu-i chiar un vid perfect. Dacă vorbim de gravitație, influența Soarelui se simte până la o distanță de 125.000 de AU, aproximativ 2 ani-lumină. Între 50.000 și 200.000 de UA se află Norul lui Oort, o zonă de asteroizi și comete ce orbitează destul de larg în jurul Soarelui și de unde, uneori, mai trece câte una și prin sistemul nostru solar.

Mi se pare că, citind date din acestea, mă simt foarte mic. Pentru noi, o călătorie de 2.000 de kilometri cu mașina sau chiar și cu avionul este deranjantă și consumatoare de timp. Ce să mai zici când auzi că, după 41 de ani în spațiu, sonda Voyager s-ar putea îndepărta suficient de mult de “țărm” încât să nu mai simtă efectul direct al Soarelui? Ce să mai zici, apoi, când te gândești că galaxia noastră are între 100 și 400 de miliarde de stele?

Vă dați seama cât de nesemnificative sunt evenimentele de zi cu zi de la scara noastră limitată din țară, ba chiar și anii întregi, dacă unei sonde ce călătorește cu 55.000 km/h prin spațiu i-au luat 41 de ani să nu mai vadă țărmul?