Articolul 13 pare greșit înțeles fix de oamenii pe care-i apără de furt

Mi se pare ciudat cum discuțiile despre articolul 11 și articolul 13 din directiva europeană actualizată privind drepturile de autor au ajuns în România abia acum, deși directiva a fost aprobată încă din 12 septembrie 2018.

Și, ca de obicei, Comisia Europeană și Parlamentul European au făcut o treabă foarte proastă în a motiva modificările incluse în directivă, așa că majoritatea oamenilor au auzit doar varianta oferită de YouTube și Facebook, care pot face pagini frumoase de prezentare prin care să-i sperie pe toți că Internetul se va închide. De ce sunt de fapt YouTube și Facebook împotriva articolului 13? Pentru că li se cere să investească bani și să dezvolte tehnologie pentru a asigura corectitudinea în mediul digital.

Corectitudine și nimic mai mult.

Companiile au speriat oamenii, făcându-i să spună: “YouTube nu va avea altceva de făcut decât să blocheze tot upload-ul”, “meme-urile vor fi interzise” și “politicienii vor putea folosi noua lege pentru a cenzura opiniile contrare”. Le-am văzut și auzit și în septembrie și acum din nou în multe alte articole și clipuri, cum este cel recent al lui Mariciu.

Nimic mai fals. Dorin Lazăr a explicat bine de tot ce zic acele articole, cu citate din lege, dar la rândul său a scris un articol lung și întortocheat și greu de înțeles.

Rezum eu ceea ce-am scris deja în postul meu din 13 septembrie:

Articolul 11

Are legătură mai degrabă cu agregatoarele de conținut. Google News, Yahoo, o mulțime de telefoane ce au direct pe ecran agregatoare de știri din diverse categorii, Flipboard, Feedly șamd atrag o mulțime de vizitatori pentru că iau știrile și articolele scrise de alții, le pun pe toate la un loc și le oferă publicului într-un format ușor de vizualizat.

Problema este că prin asta agregatoarele câștigă bani prin publicitate inserată în acele pagini. La oamenii care au scris știrea originală, la reporterii din teren sau la creatorii mici de conținut, nu ajung acești bani, nici măcar o parte din ei, ba de multe ori nici măcar nu mai ajung vizitatori pe site.

Un exemplu bun este Biziday. Mie mi se pare genul cel mai benign de agregator de știri pentru că dă doar titluri, iar mai multe detalii poți afla pe site-ul original al știrii. Gândiți-vă, însă, la cum utilizați voi aplicația Biziday: de câte ori nu v-ați mulțumit doar să citiți titlul unei alerte și să vă spuneți “aha, ok”, considerându-vă informați, și de câte ori ați dat și click pentru a citi știrea originală, ca măcar să faceți o vizualizare acelui site, poate să mai descoperiți și alte articole bune pe acolo șamd?

De acolo a pornit ideea articolului 11. Articolele de presă se bucură acum de drepturi sporite de copyright, precum cel de a spune agregatoarelor că nu vor să fie integrate acolo. Nu se vorbește nicăieri de bani, deși dacă un agregator vrea să împartă banii câștigați cu publisherii ce au creat conținutul original, articolul 11 este un incentive bun pentru a negocia o astfel de înțelegere.

Articolul 13

Ăla care închide YouTube, interzice meme-urile și face poliție politică.

În practică, articolul 13 nu are nici o treabă cu așa ceva. Articolul 13 se adresează doar serviciilor care stochează “cantități mari de opere sau alte obiecte protejate încărcate de utilizatorii lor” (adică YouTube, Facebook, Reddit, Google, Pornhub, Blogger șamd) și le obligă să ia măsuri pentru a nu se încălca drepturile de autor ale creatorilor originali.

Cu alte cuvinte, Parlamentul European cere YouTube (și altora) ca, dacă eu am pus un clip pe serviciul lor, să ia măsuri pentru ca alții să nu-l poate descărca și pune pe conturile lor ca și cum ar fi al lor, urmând ca apoi să facă bani din reclamele afișate peste acel clip. Orice creator de conținut original ar trebui să aplaude Articolul 13 și să spună “bravo băieți, obligați-i pe ăștia să ne apere mai bine ceea ce punem pe net”, nu să-l condamne.

Vreți un exemplu? Un spectator a filmat accidentul Sophiei Florsch în Formula 3 din Macao și a pus clipul pe net. Care spectator? Nu știm, clipul a fost descărcat imediat de zeci, chiar sute de alți oameni și agenții de știri și reuploadat pe YouTube ca și cum l-ar fi filmat ei, beneficiind de banii pe care YouTube îi dă pentru acele vizualizări. În acest moment, cele mai multe vizualizări (2,4 milioane) le are clipul reurcat de contul Very Nice Peanuts; sunt zeci, poate chiar sute de alte conturi ce au pus pe net același clip, unele cu sute de mii de vizualizări. Cum este asta corect față de cel care l-a pus inițial pe YouTube? Nu că l-a tras YouTube în piept permițând această practică?

Sau exemple de la noi: cei de la TraficTube se plâng foarte des că televiziunile iau clipurile lor, le taie logo-ul și reîncarcă acele clipuri pe propriile canale de YouTube. Televiziunile fac bani din asta, Trafictube rămâne cu un mare nimic. Cum este asta corect?

Așadar, articolul 13 ar trebui să facă fericit orice creator de conținut pentru că le cere marilor servicii să ia măsuri mai bune pentru a împiedica furtul pe față ce are loc.

Un alt exemplu bun este Pornhub. Serviciul le permite amatorilor care se filmează făcând sex să câștige zeci de mii de dolari punând clipurile pe Pornhub, unde diverși privitori plătesc pentru ele. Sunt bani mulți în joc. Dacă nu mă credeți, citiți acest articol de pe blogul Pornhub despre un cuplu de amatori (very NSFW, apropo) în care povestesc cum prima oară se filmau cu telefoane mobile vechi și rezulta o calitate execrabilă a imaginii.

Banii de la Pornhub le-au permis ca acum să se filmeze cu un full-frame Sony A7S, un Sony RX100mk2, Canon 5Dmk3 și o dronă, plus 6 obiective, două stabilizatoare, un telefon mobil de top și o cameră de acțiune. Au investit și în microfoane, monitoare de studio și lumini. În cuvintele ei, “thanks to Pornhub, we’ll never work a day again”.

Cum ar fi ca, în lipsa tehnologiilor de verificare cerute de Articolul 13, cine să le descarce clipurile, să le pună pe un alt site ca și cum ar fi ale lor și să facă zecile de mii de dolari ce au permis achizițiile de mai sus?

Și nu plângeți de mila YouTube, Facebook și a altor platforme. Tehnologia de verificare există, YouTube deja o folosește. Uploadați un clip duplicat sau cu muzica altuia și în câteva minute YouTube vă va spune asta. Articolul 13 le cere doar să îmbunătățească și să o implementeze la scară mai largă, să investească în suplimentarea tehnologiei curente.

YouTube nu vrea asta, că înseamnă o cheltuială în plus, dar 1) trăim într-o lume digitală și asta înseamnă modificări de acest tip; și 2) Alphabet a raportat venituri trimestriale de 33 de miliarde de dolari, cu 21% mai mari decât acum un an, și un profit net de 9 miliarde de dolari în trimestrul anterior.

Articolul 13 le cere și altor servicii care poate nu au tehnologii așa avansate precum cea YouTube să le cumpere și să le implementeze. Mi se pare normal. După un anumit nivel, nu poți face omleta fără să spargi ouăle.

Uitați o analogie: dacă Poliția Română ar spune “nu avem bani să oprim hoții de buzunare, deși știm că sunt peste tot”, în timp ce ar raporta profit de 9 miliarde pe trimestru, le-ați lua apărarea?

YouTube, pentru că nu vrea să investească în protejarea clipurilor, îi sperie pe alții cu scenarii fanteziste, astfel încât alții să ceară în numele lor modificarea articolului 13. Îmi aduce aminte de referendumul nostru recent, unde oamenii erau îndemnați să voteze Da pentru că altfel homosexualii le vor fura copiii. Un “unde dai și unde crapă” mai mare decât distanța până la Lună.

Și nu, meme-urile nu vor fi interzise. YouTube nu se va închide. Politicienii nu vor putea bloca conținutul nefavorabil. Facebook Messenger nu se va închide dacă nu trimiți acel mesaj ciudat la 10 prieteni. Nimic din noile articole nu are legătură cu asta decât dacă întindem la absurd anumite scenarii.