Prețul de a avea două pisici (și de ce merită plătit)

Analizând extrasul de cont din luna ianuarie văd că am plătit în total 780 de lei la veterinar în 3 vizite separate.

Dobby avea un soi de rană/ciupercă pe ureche și i-a trecut după ce l-au dat cu un spray și după un tratament cu câteva fiole anti-parazitice/imunitare puse pe blană.

Cookie, după ce l-am tuns anul trecut, nu mai avea pe spate blana tărcată ca înainte și, gândindu-ne că ne-au defectat motanul, l-am dus la veterinar. Acolo i s-a făcut o analiză la sânge și a primit un tratament cu fiole de imunitate și l-am spălat de câteva ori cu șampon special. Pare că se repară, deja are blana mai moale și dă semne că îi crește din nou ca înainte.

(Așa arată tunși. Dacă vă întrebați de ce-i tundem, este pentru că așa nu mai lasă blană prin casă, crescându-ne nouă confortul, iar în plus și ei se simt mai bine, în special vara, și sunt mai vioi fără câte 1 kg de blană pe ei. Atâta doar că, tunzându-i prea des sau prea scurt, se poate distruge un mecanism de apărare a corpului la factori externi).

Cum ar fi, n-au avut nimic grav, dar ne-au costat aproape 800 de lei într-o singură lună. Mâncarea și nisipul costă încă vreo 200 de lei lunar.

Și mai generează și alte costuri. Geanta mea de piele a ajuns la îndemână lui Dobby cândva, așa că a zgâriat-o. Pe aia nouă, mai ales că e de la un brand mai scump, o țin doar în dulap. Pantofi noi de piele, roșu cognac? Buni și ei de ascuțit ghearele.

Apoi avem câteva farfurii:

Vina noastră, că ne place ceramica și nu plasticul.

Apoi e vorba de disciplina de prin casă. Fără ferestre deschise larg, fără ferestre—chiar dacă au plasă de țânțari— lăsate deschise când plecăm de acasă, fără mâncare “la liber” pe masă, fără capacul de la toaletă ridicat, fără obiecte prețioase sau fragile pe marginea mesei, deși e clar că uneori ne mai scapă. Înainte să ieșim din casă ne asigurăm că ambele pisici sunt vizibile, altfel la întoarcere poți auzi un mieunat fără vlagă din baie, iar când deschizi ușa iese de acolo ca din tun o pisică ce apoi îți aruncă o privire dezamăgită de genul “you had one job, human!”.

De asemenea, Cookie are zero instinct de supraviețuire, așa că deseori se întinde în calea ta prin casă, inclusiv noaptea în beznă. Probabil că el ne vede și crede că-l vedem și noi la fel de bine, uitând că nu avem ochi de pisică, iar el are blana neagră. De obicei îi auzi goarna atunci când îl calci pe coadă sau picioare.

Ah, iar până acum cred că am dat la lopățică cel puțin o basculantă de nisip din litieră. Vă recomand litierele cu ușiță, apropo, sunt mult mai bune.

Pare dificil să ai pisici, dar merită. Nu le-am da pentru nimic în lume, iar zilnic ne fac de atâtea ori să râdem și ne binedispun încât orice cheltuială sau adaptare la acest stil de viață este un preț mic de plătit. Sunt amuzanți când se joacă în cutiile lor de carton sau cu diverse jucărele improvizate, când aleargă disperați punctul roșu al laserului sau când sar pe pereți după reflexia soarelui, când dorm unul peste altul, ca yin și yang, sau când vin și se bagă la tine la subraț, dormind acolo ca niște bebeluși, când vor musai să fie luați în brațe și îți dau târcoale și miaună până faci asta.

Sunt o sursă inepuizabilă de amuzament și voie bună. Nu prea i-am înțeles pe cei ce spun că pisicile lor sunt reci și neinteresate de stăpânii lor, ai noștri sunt exact opusul. Poate ies după cum îi crești, nu știu. Dacă vă gândiți să vă luați un animal de companie, însă, nu mai stați pe gânduri, că merită. Și luați-l printr-o asociație ce salvează pisici, ca să faceți o faptă bună, după cum ziceam și aici. Noi le avem pe amândouă de la Asociația Robi, de exemplu.