Când uiți portofelul acasă și nu ai nici un ban la tine

Pe la început de ianuarie am mers la cineva în orașul Otopeni și, la întoarcere, mă sună Matilda să trec pe la supermarket și să cumpăr niște chestii din astea banale pentru casă: lapte pentru cafea, un detergent, niște șervețele șamd.

“– Sigur că da, iubito!“, zic.

Parchez acasă, merg la Mega Image-ul din cartier și încep să pun produse în coș. Cu laptele a fost simplu, dar la detergent cred că am stat vreo 10 minute citind etichetele și întrebându-mă dacă vreau cu parfum de briza mării sau cu flori mov de deal. Am mers ca o albinuță printre rafturi, culegând produse.

Mă duc la casă, stau la coadă și le pun pe toate la casă. Pun coșul golit în teancul de coșuri, dau să scot portofelul din buzunarul unde-l țin de obicei și nu-l găsesc acolo. Buzunarul era gol.

“Sfinte Sisoe!” aș fi zis dacă eram într-un roman, dar în practică am zis cuvântul “fuuuck!” și am făcut ochii mari. Mi-a venit în minte imaginea portofelului meu, aflat pe masa de acasă, când m-am uitat în el dacă are toate actele înăuntru înainte de plecare. Nu țineam însă minte să-l fi băgat și în buzunar. Cum cardurile bancare sunt în portofel, alături de ceva cash de rezervă, nu aveam cu ce plăti produsele.

Norocul meu a fost că în fața mea la casa de marcat era o doamnă lentă în mișcări, așa că produsele mele încă nu fuseseră taxate, ci casierul aștepta să plece întâi respectiva doamnă.

M-am gândit să le abandonez acolo și să fug din magazin, dar mi-a fost rușine, că trec des pe acolo. M-am gândit că ce mișto e la străini, unde se poate plăti cu mobilul, și la acele studii care spun că portofelul ți-l mai uiți pe acasă, dar telefonul niciodată în aceste vremuri moderne, eu devenind atunci exemplul perfect al acelui studu. M-am gândit că bine că nu m-a oprit poliția în cei 50 de kilometri conduși astăzi, mai ales că mașina era cu numere provizorii, eu neavând nici un act la mine, nici măcar buletinul.

În final, îmi iau la loc coșul de cumpărături din teancul unde tocmai îl depusesem, pun tacticos la loc în el toate produsele de la casa de marcat și plec din nou în magazin, ca și cum, chipurile, aș vrea să mai cumpăr și altceva.

Umblu iar ca o albinuță printre rafturi, punând tacticos la loc fiecare produs pe care-l luasem în coșul de cumpărături, că mi s-a părut un gest frumos. Exact când l-am pus pe ultimul, dar exact la ultimul, îmi aduc aminte că eu am întotdeauna niște bani cash în buzunarul din spate al pantalonilor, un fel de rezervă de mărunțiș. Mă pipăi rapid pe fund și da, dau de bani.

Pff, am umblat iar în 5 direcții prin magazin, luând din nou de la raft exact aceleași produse pe care le luasem și înainte. Stau la altă coadă, le pun din nou la casa de marcat, îmi sunt taxate, costă 32 de lei.

Mi s-a părut și mai comic momentul următor. Nu știu dacă mai țineți minte, dar prin 2015 sau 2016 am plătit o lună de zile doar cu cardul bancar și am povestit cum m-am descurcat așa. Eu de obicei plătesc doar cu cardul bancar, singurele obiecte cumpărate cash sunt câte o cartelă de metrou și poate câte un covrig pe stradă. Probabil 2% din plățile mele sunt cash și nu pentru că-mi doresc eu asta, ci pentru că respectivii comercianți nu au POS.

La acei bani cash din buzunar nu cred că umblasem de vreo două luni de zile. I-am scos la iveală și am simțit că am un handicap în a recunoaște bancnote, de atât de multă vreme nu le mai văzusem în fața ochilor. Casa de marcat spunea 32 de lei, iar eu numărat lent bancnote, citind valoarea înscrisă pe ele de parcă nu le mai văzusem de mult. Abia după câteva momente mi-a venit ideea să dau 52 de lei ca să primesc rapid restul în 2×10 lei.

De asta mă bucur că, trei săptămâni mai târziu, Banca Transilvania a lansat aplicația BT Pay din care pot face plata cu telefonul mobil direct la POS, folosindu-l ca pe un card contactless. Pe acela nu-l uit acasă, ba chiar îl am mult mai la îndemână decât portofelul. De atunci cam 90% din plăți le-am făcut cu mobilul, vă zic într-un articol viitor cum funcționează totul.