Iordania: călare pe cămilă prin deșertul Wadi Rum

Este o zonă în Iordania pe care cei de acolo o numesc triunghiul de aur al turismului, vârfurile sale fiind deșertul roșu Wadi Rum, orașul antic Petra, acum oficial una din cele 7 minuni existente ale lumii, și Aqaba, stațiune la Marea Roșie, cu hoteluri de lux și apă limpede ca-n imaginile de wallpaper. Le-am vizitat pe toate recent și vă spun pe rând despre ele.

În primul rând, dacă zburați direct la Aqaba pentru un sejur (în martie se lansează un charter Prestige Tour din București, împreună cu pachete turistice – Profit), Wadi Rum este cam la o oră distanță, așa că puteți ajunge ușor acolo achiziționând local o excursie, iar eu sper să vă fac poftă și de petrecut noaptea în deșert, că au condiții de lux pe acolo.

Wadi Rum (înseamnă Valea Romanilor), acum în patrimoniul UNESCU, este celebru pentru nisipul său roșu și stâncile, chiar munții ce se găsesc acolo, fiind zona în care s-a filmat filmul The Martian tocmai pentru că seamănă foarte mult cu planeta Marte. Tot acolo s-au filmat și Lawrence al Arabiei și multe alte filme ce au loc în deșert, inclusiv scene din Rogue One: a Star Wars story.

Iată un clip de 60 de secunde făcut de mine:

Zona este spectaculoasă. Pământ sau nisip roșu cât vezi cu ochii, întrerupt doar de stânci la fel de roșii. Uneori se văd în depărtare praf sau ceață ridicându-se de la sol, alteori câte o coloană de mașini sau cămile șerpuind pe traseele lor. Ghizii vă pot arăta inscripții în piatră lăsate de civilizații dispărute, unele vechi de aproape 3.000 de ani.

Vizitarea se face cu mașini de teren, camionete cum s-ar zice, cu bănci puse în benă și pe care încap 3+3 oameni. Mă așteptam să se ridice mult praf, dar nu a fost cazul; nu m-a deranjat nimic, deși pentru vizită vă recomand să aveți o șapcă sau o glugă sau un șal pentru momentele când poate adie vântul și se lasă frigul, cum se întâmplă noaptea în deșert.

Am oprit la o dună cu nisip din belșug, probabil o oprire populară pentru orice tur pe acolo, pe care ne-am urcat cu toții pentru fotografii și selfie-uri. Drumul continuă apoi de-a lungul deșertului, printre alte stânci și alte canioane, pe la popasuri unde poți bea un ceai și poate la final chiar la o tabără modernă, cu mâncare și băutură și tot ce este nevoie.

La un moment dat am avut ocazia de a călători pe cămilă și am făcut asta. Costă 20 de dolari de persoană și durează vreo 20 de minute, iar experiența mi-a plăcut foarte mult. A fost un moment, după ce mașinile au plecat și ne-au lăsat în urmă, când era o liniște absolută, fără nici un zgomot “modern” care să deranjeze, iar în jurul meu aveam doar stâncile acelea pitorești.

Mergeam așa, în ritmul lent al cămilei, printr-un soi de defileu și mă gândeam câte mii de ani au făcut alți oameni același lucru, caravane lungi trecând acest deșert și altele precum acesta, zeci sau sute de cămile transportând marfă încă din antichitate spre aceste zone și apoi spre Europa. Atât de multe activități practicate de secole sunt acum doar apanajul turismului, nu că m-ar deranja asta, că altfel n-aș fi avut ocazia să le experimentez și eu.

Dacă ajungeți acolo, priviți vârfurile stâncilor din jur, observând cum soarele le luminează pe unele și se ascunde după altele, priviți pietrele rupte cine știe când și căzute de la înălțime pe sol și întrebați-vă dacă oare la fel arăta zona și pe vremea otomanilor sau pe a lui Alexandru Macedon. Este genul acela de loc care pare încremenit, în stază.

A fost o experiență deosebită. Am fost mai încântat de ce-am văzut acolo decât de Petra, iar asta nu este ușor de zis, având în vedere că Petra este un loc unic în lume și cu atât mai impresionant având în vedere vechimea sa. Vă zic altădată despre el.

Dacă mergeți cu cămila, fie la Wadi Rum sau în altă parte, țineți-vă foarte bine de mânerul șeii imediat ce vă urcați pe ea. Cămila se ridică imediat de la sol și face asta înclinându-se puternic în față și în spate, ca într-un rollercoaster foarte dur. Dacă nu sunteți pregătiți, dacă atunci butonați telefonul sau camera foto, vă poate arunca ușor din spate. Același sfat și pentru coborârea de pe cămilă, desigur.

Turul a continuat cu un popas pentru ceai și apoi ne-au dus pe o stâncă de unde puteam urmări apusul de soare. N-a fost foarte spectaculos pentru că erau câțiva norișori, așa că nu am văzut o disc roșu ce apune după stâncile deșertului, ci un soare difuz printre nori. Poate că voi veți avea noroc mai mult.

Apoi am mers să mâncăm. Noi am oprit la o tabără numită Sun City, aflată la marginea deșertului, unde după câteva aperitive specifice bucătăriei arabe am trecut la un grătar făcut în pământ. Înfig butoaie în pământ, pun jar în ele, apoi peste acesta pun un grătar cu 3 niveluri, pe care se află orez, miel, pui, cartofi și morcovi. Totul este acoperit cu capac, sigilat și astupat cu nisip. Stă așa vreo 5-6 ore, iar cărbunii și lemnul de cais folosit dau mâncării o aromă foarte bună, plus că o gătește lent.

A fost foarte bună friptura, foarte moale și gustoasă. Eu nu sunt mare fan al mielului, dar mi-a plăcut aici, iar puiul a fost excelent. Au și alcool e cumpărat, dacă doriți (Iordania e o țară mult mai modernă decât cele din jur).

Aici în deșert se poate și dormi. La Sun City au corturi de mai multe feluri, inclusiv unele cu fereastră, noaptea se face foc de tabără, admiri stelele, te trezești înconjurat de acea priveliște frumoasă. Au înțeles că există și alte tabere, unele mult mai luxoase. Ghidul local spunea că în luna trecută l-a dus pe Rafael Nadal la o tabără numită Discovery, unde dai 500 de euro per noapte, dar stai într-un cort uriaș, ca șeicii de altădată când călătoreau prin deșert.

Cred că, pe lângă toate acestea cu cămile, o noapte petrecută într-un asemenea peisaj poate fi o experiență și mai frumoasă, deci gândiți-vă și la asta dacă ajungeți pe acolo.

Noi am încheiat ziua fără un sejur acolo, dar am rămas cu amintiri foarte plăcute și multe de povestit prietenilor.