Mici, dar insistenți coreenii din nord

DPRK nu are destule bombe si nici rachete cu raza de actiune suficient de mare. Sigur ca pot baga la plenzeala ceva peste Japonia, peste fratii din Sud sau, la limita, peste o insula din Pacific sub control american; ce nu mi-e clar e daca pana acum au lansat rachete catre tinte de 100/100m sau 100/100km – cand nimeresti oceanul nu e foarte clar ce ai avut in cap.

Dar presupunem ca le iese smecheria si sterg insula Guam de pe harta sau vreun oras din “sud”/ Japonia, oare ce cred ei ca urmeaza? Pariul meu e pe o invazie chineza practic la cateva ore dupa “incident”, care sa previna una americana.

ce nu inteleg eu e urmatorul fapt. toate testele astea nucleare nu arunca in atmosfera radioactivitate? adica de ce ne e frica de un conflict nuclear in asia pentru ca ne-ar afecta si pe noi radiatiile dar in acelasi timp nu constientizam ca si testele nebunului fac acelasi lucru, nu?
sau ma insel si le fac in subteran sau in apa?

Pasul final sunt rachetele intercontinentale, care sunt cumva derivate din tehnologia celor ce lanseaza sateliti( sau macar ies in spatiu).
O astfel de racheta ajunge la peste 10,000 km distanta, si poate sa aibe ca focos unul nuclear.
La o adica, coreeni pot lansa o racheta de acest tip spre un teritoriu american si fara sa fie incarcate cu un focos nuclear. Rezultatul e tot un WW3.

Eu sunt pesimist. Cred ca vom vedea un conflict cel putin la nivelul celui de acum peste 70 de ani.

Don’t feed the troll

Combustibilul solid, care anulează pregătirile de lansare a unei rachete, îi pune pe mai mulți pe jar. Asta datorită timpului aproape inexistent de aproximare a unei lansări.

O bombă de ordinul zeci de kT poate fi tot cu fisiune, nu numai cu fuziune, dar de generație mai nouă:

https://en.wikipedia.org/wiki/Boosted_fission_weapon

e destul de improbabil ca Kim să fi reușit să producă bomba cu hidrogen (fuziune). Spre deosebire de cea cu fisiune informatiile NU sînt publice și complexitatea e mult mai mare (inclusiv materialele necesare, pt că în domeniul ăsta principala limitare sînt materialele, cînd vezi lista de “ingrediente” și elemente chimice aproape toate sînt “exotice” și în nici un caz nu se găsesc în natură – cea mai costisitoare parte a proiectului Manhattan a fost obținerea materialului fisionabil, uraniu 235 – care nu e izotopul răspîndit în natură – sau plutoniu – care nu există de loc în natură).
În tehnologia asta, o eroare minusculă, o abatere infinitezimală în timp duce la ne-funcționare sau obținerea unui “fîs” (detonație mult mai slabă decît cea prevăzută). O bombă cu hidrogen e un dispozitiv care tb. să funcționeze precum un mecanism de ceas, la care un singur dinte rupt sau rotiță imperfectă blochează ceasul , nu e un explozibil care explodează singur cînd dai cu el de pămînt sau îi dai foc.