Era portavioanelor de mari dimensiuni este pe sfârșite

În ultimii ani am văzut tot mai multe opinii despre cum era portavioanelor ajunge la final deoarece intră în dotarea diverselor țări super-rachete ce pot distruge cu ușurință astfel de vapoare de mari dimensiuni. Mi se pare interesantă, chiar fascinantă, transformarea prin care vor trece forțele navale într-o industrie de miliarde de dolari.

Istoric vorbind, al doilea război mondial a fost un moment de cotitură în care navele de război înarmate cu tunuri puternice, construite pentru lupte navă-la-navă, s-au dovedit depășite. Mă refer la nave de mari dimensiuni cunoscute în engleză drept battleship și battlecruiser sau în română drept cuirasate și crucișătoare (voi păstra denumirile în engleză, cele românești îmi sucesc limba prea tare), nave care altădată stăpâneau mările și oceanele, dar s-au dovedit foarte vulnerabile în fața avioanelor lansate de portavioane.

De exemplu, cele două mari battleship-uri germane, Bismark și Tirpitz, au fost scoase din luptă de avioane. Japonezii au scufundat două nave britanice, Price of Wales și Repulse, în vreo două ore folosind avioane. Bătălia de la Marea Coralilor, pe lângă Australia, a fost prima purtată în totalitate la distanțe mari, folosind avioane lansate de pe portavioane pentru a ataca vapoarele celuilalt.

Portavioanele au devenit, după WW2, principalul element al unei forțe navale. Zecile de avioane de la bord le permiteau să atace orice de la distanță, funcționând chiar ca baze militare mobile împotriva țintelor de pe uscat, după cum s-a dovedit de atâtea ori recent în Războiul din Golf, din Afganistan, Irak șamd. Pentru a se apăra de submarine și pentru alte nevoie de suport, portavioanele sunt însoțite de o suită de vapoare mai mici, cu diverse roluri.

Totul pare a se schimba prin apariția rachetelor hipersonice, foarte rapide, ce pot distruge sau scoate din luptă un portavion dacă vor funcționa așa cum se zice. Rușii dezvoltă una numită Zircon care ar putea accelera până la Mach 8, adică undeva peste 2 km/secundă. Cu așa o viteză și autonomie de sute de kilometri, devine imposibil de oprit, putând fi lansată la o distanță mare de grupul de luptă naval, care apoi ar avea câteva minute la dispoziție pentru a o detecta și cumva intercepta sau distruge. Momentan nu există astfel de soluții de interceptare, mai ales dacă racheta va putea zbura razant la suprafața apei sau la o altitudine joasă. BrahMos II este un alt model de rachetă similară, dezvoltată în colaborare cu India.

Economic, situația stă cam așa: noul portavion american, USS Gerald Ford, a costat 13 miliarde de dolari. O rachetă hipersonică costă câteva milioane de dolari și, vorba aia, poți lansa 20 deodată împotriva unui portavion; una e suficient să ajungă la țintă.

Situația portavioanelor în lume este următoarea: SUA este singura țară cu portavioane de tonaj foarte mare în operare, 11 la număr, din care unul nou lansat, plus încă unul în construcție. Marea Britanie are două în construcție, China alte două.

În ce privește portavioanele de tonaj mai mic, cu capabilități ofensive și defensive mai reduse față de ale americanilor, situația este aproximativ următoarea:

• China – 1 (cel cumpărat nefinalizat de la ucrainieni și finalizat în China)
• Franța – 1
• India – 1 (cumpărat de la ruși)
• Rusia – 1 (Amiralul Kuznetov, care mai mult se strică)
• multe țări au portavioane mici, pentru elicoptere sau avioane cu decolare verticală, ceea ce nu contează așa mult în discuția curentă. Exemple sunt clasele Mistral sau America.

Cu așa o proporție, nu e de mirare că multe țări vor încerca să dezvolte asemenea rachete hipersonice cu focos puternic. Economic vorbind, e cea mai bună opțiune. Sistemele de bruiere sau interceptare, gândite momentan pentru rachete subsonice sau supersonice, dar care se înalță mult în atmosferă înainte de a coborî spre țintă, trebuie regândite, mai ales dacă noile rachete vor zbura cu asemenea viteze și razant.

Partea cu razant (cred că i se spune sea skimming) este încă discutabilă, că la asemenea viteze e nevoie de un sistem de control și ghidaj foarte bun. Tehnologia hipersonică este însă funcțională. Rachete rusești Zircon au fost deja testate cu succes, iar o rachetă americană Advanced Hypersonic Weapon a zburat 3700 de kilometri în 30 de minute între două insule din Pacific.

Astfel de rachete ultra-rapide nu sunt singurele arme capabile împotriva portavioanelor. După cum vă indicam în martie într-un articol de pe Foxtrot, rușii au dezvoltat de mult un sistem de rachete numite P-700 care pot zbura “în rețea”, adică pot comunica între ele pentru alegerea țintei. O rachetă poate zbura la înălțime mai mare pentru a ghida alte rachete ce zboară razant cu apa spre ținta lor. După sisteme gen smart home și smart city, avem și smart weapons.

SUA, în schimb, introduce în dotare rachete stealth anti-navă. Nu trebuie să fie rapide din moment ce nimeni nu știe că sunt pe drum.

Cât de eficiente sunt, însă, e probabil să nu aflăm niciodată. E mică șansa ca marile puteri mondiale să ajungă la un conflict deschis de asemenea amploare. Portavioanele vor rămâne în continuare în dotarea forțelor navale, dar probabil că nu toate vor fi înlocuite pe măsură ce sunt retrase din serviciu.

Ce s-ar face fără portavioane? Păi bombardiere cu rază de acțiune mare, drone lansate de pe vapoare mult mai mici, rachete lansate de pe diverse platforme și o creștere a importanței bazelor fixe, de uscat.

Portavioanele USS Carl Vinson, USS Ronald Reagan și USS John C. Stennis în aceeași fotografie. Împreună cu navele lor de însoțire probabil au aceeași putere militară cât jumătate din Europa.