Cum se mănâncă un burger mare – două metode dezvoltate din lungă experiență

Primesc des această întrebare, de când cu Turul Burgerilor (care va continua vara aceasta, bineînțeles). Oamenii vor să știe cum se mănâncă un burger din acela mare-mare, cu multe ingrediente la mijloc, crezând că există o soluție simplă de a mânca turnulețul și de a supraviețui experienței curat ca după o vizită la muzeu.

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu există o astfel de soluție. Burgerii se mănâncă folosind mâna, au sos, carnea e suculentă, iar diversele ingrediente sar în toate direcțiile – cel puțin așa se întâmplă la un burger bun.

Poate că, dacă sunteți la prima întâlnire cu o domnișoară, nu-i o idee bună să o duceți la o pereche de burgeri. O întâlnire romantică nu-i cea în care vă curg sosuri pe bărbie. Aveți un pic de stil, mergeți la o shaorma, aceea vine împachetată în lipie și într-un rând de celofan (chiar două rânduri, la shaormăriile de lux), oferind o experiență mult superioară.

Desigur că un burger se poate mânca fără a transforma totul ca într-o scenă din Dexter, dar țineți minte că nu există nici o garanție că nu se va transforma în așa ceva la un moment dat. E o mâncare lejeră, e normal să vă murdăriți pe mâini. Țineți un șervețel aproape pentru a nu semăna cu Dracula la gură.

Multă altă lume mă întreabă cum muști din ceva așa mare. O altă întrebare bună.

Filosofic vorbind, dacă e să intrăm în paradigma burgerilor, un burger bun n-ar trebui să fie foarte mare. Prea multe ingrediente vor crea confuzie papilelor gustative; un burger bun trebuie să aibă câteva ingrediente, dar de calitate, cu gust bun, pe care să le simți individual în gură și să poți exclama “mamă ce bun e și castravetele!”. Ca bibliografie, ascultați cuvintele lui Bourdain pe această temă.

Practic vorbind, da, burgerii sunt mari. Switch.EAT are unul (sau avea) ce conține, pe lângă ditamai chifteaua de carne de vită, și pulled pork și alte ingrediente, de arată ca o clădire din Dubai. Eu îi mănânc în două metode:

Metoda 1 – cucerirea pas cu pas a teritoriului

• tai burgerul în două, pe centru, ca să văd mai bine cum e făcută carnea, cum arată straturile șamd. Iese și o poză bună pentru Instagram.
• iau una dintre cele două jumătăți, o comprim cât de mult pot (pâinea are rol de mâner, am zis mereu asta, de unde și ideea că trebuie să fie subțire și moale) și mușc de la un colț. Fac asta deasupra farfuriei, că niciodată nu se știe ce curge de acolo.
• continui să mușc din acea parte până când jumătatea de burger trece din mâinile mele în stomacul meu, punctând periodic această evoluție cu o gură de bere sau, dacă mă simt fițos, de șampanie.

Metoda 2 – scăderea razei în cercuri concentrice

• nu tai burgerul în două, ci îl inspectez vizual prin rotire în jurul punctului său central și apoi mușc o dată, hotărât, de acolo unde par a fi cele mai multe ingrediente strânse. Întotdeauna este un astfel de loc, burgerul perfect simetric fiind doar un concept teoretic, în practică diverse forțe naturale sau artificiale conferindu-i o asimetrie raportată la centrul său imaginar.
• aleg la întâmplare o direcție în care să continui totul, de obicei folosind o monedă (cap=sens ceasornic, pajură=sens anticeasornic), și mușc imediat lângă locul de unde am luat prima gură.
• continui așa, mușcând la rând până parcurg întreaga circumferință a burgerului și în continuare, micșorându-i constant raza spre centru, până când îl termin.

Metoda doi îmi place mai mult deoarece elimină riscul ca, mușcând mereu din aceeași parte, să “storci” ingredientele cauzându-le să cadă din burger pe partea opusă. Este un sistem bun de “wear balancing” al burgerului și, la final, rămân în mână cu îmbucătura perfectă, o bucățică ce conține toate ingredientele, tocmai bună de savurat la final.

La final îmi place să închid ochii pentru vreo două secunde, ascuțind astfel celelalte simțuri și implicit pe cel gustativ, apoi etalez ușor burta spre ceilalți meseni și zic “oare ce-or avea ca desert?”