O mică poveste despre Marin Pușcașu și o facultate greu de memorat

Imaginați-vă că sunt beat și vorbesc fără mare legătură între fraze despre vremurile bune din facultate, amintindu-mi despre tinerețea pierdută.

Într-o zi, acum câteva luni, mă sună un prieten și fost coleg de facultate și mă întreabă cum se numea specializarea pe care am făcut-o noi. Și… nu mai țineam minte nici eu.

Am fost chiar surprins, în interior, când mi-am dat seama că nu țin minte acest lucru. Eram ferm convins că nu voi putea uita așa ceva, că voi ține minte întotdeauna acele 5 cuvinte, mai ales că facultatea a fost o perioadă foarte plăcută a vieții, una pe care am trăit-o din plin. Acum 10 ani aș fi spus că e ca și cum mi-aș uita propriul numele.

Și m-am blocat așa, neștiind ce specializare este scrisă pe propria mea diplomă. A trebuit să caut rapid pe Google singurul cuvânt cheie care-mi venea în minte (“multimedia”) și alți termeni de context (“catedra comunicații”) ca să-mi readuc aminte că am terminat Comunicații numerice pentru multimedia și sisteme hi-fi. Numele și acum mi se pare la fel de inutil de lung și ușor confuz, genul pe care trebuie să-l studiezi un pic ca să-i descifrezi înțelesul. Noi îi ziceam “hi-fi”.

Apoi, câteva zile mai târziu, citeam despre nu știu ce elevi care se filmau și fotografiau în timpul orei. Eu n-am avut genul acesta de școală, că nu existau telefoane avansate pe vremea aceea. Am terminat facultatea în 2006. iPhone-ul urma să apară în 2007. În 2006 și anterior, abia apăreau prin mulțime telefoanele cu cameră de 640 x 480 pixeli, iar fotografiile ieșeau oribile și le vedeai pe un ecran de maxim 2 inchi. Exista 3G-ul, dar nu înțelegea nimeni la ce folosește dincolo de modemuri USB.

Știți care era distracția maximă la cursuri? Uneori se făcea o foaie de prezență ce trecea din mână în mână și ne scriam fiecare numele acolo. La final profesorul striga pe rând fiecare persoană, de verificare, și-i tăia pe cei absenți, dar trecuți acolo de prieteni. Eh, distracția maximă era când cineva trecea pe listă și numele Pușcașu Marin, astfel încât profesorul striga cu voce tare “pușcașu marin!” și noi pufneam de râs prin bănci. Oh, the fun!

Ah, iar dacă cineva din sală răspundea “prezent”, profitând de faptul că profesorul oricum nu prea ne ținea minte, și astfel Pușcașu Marin primea și puncte pentru prezența sa fictivă, mai râdeam o dată. Double the fun!

(Acum, când le scriu așa, în clar, înțeleg de ce unii spun că Politehnica e o facultate de tocilari.)

Să nu credeți că nu era Internetul și atunci. Era, doar că nu arăta ca acum. Nu aveam Facebook sau Instagram, bateria de la telefon ținea câteva zile, termeni precum “sistem de operare pe mobil” nu existau, dar în schimb foloseam Yahoo Messenger pe PC și aveam 256 kbps bandă totală acasă. Wireless nu exista pe nicăieri, cele câteva laptopuri existente se utilizau de obicei cu cablul în ele. Torrentele sunt singurele care au supraviețuit până astăzi.

Dacă voiam o idee despre un local unde să ieșim, răsfoiam niște mici reviste numite B24FUN sau 7 Seri. Noi nu simțeam că ne lipsește ceva, bineînțeles. Probabil că așa se întâmplă mereu; probabil și cei de acum 100 de ani considerau că au tot ce-i mișto și nou.

Sunt chiar curios cum e școala actuală. Chiar aș vrea să văd acum, prin ochii unui elev sau student, cum arată un curs plictisitor atunci când ai în buzunar un smartphone și toate aplicațiile moderne de pe acesta, toate tentațiile acestuia.

Am fost pe la Electronică acum aproape un an, dacă-i cineva nostalgic după fotografii mai recente.