La spitalul din Zona Crepusculară

Am fost săptămâna aceasta de două ori la Spitalul Universitar, în vizită la un pacient, și de fiecare dată am fost uimit că nu mi s-a cerut pașaportul, având în vedere că Spitalul Universitar sigur nu-i în România, ci în Zona Crepusculară!

Prima vizită. Ajung la intrarea vizitatorilor, unde sunt două uși glisante mari, pe semicerc, cu un abțibild pe care scrie mare Automatic Doors. Era să dau cu capul pe ele, că nu s-au deschis la apropierea mea. Am stat trei secunde pe loc și tot nu s-au deschis. Un om din spatele meu m-a ocolit și s-a dus direct la ușile mult mai mici de pe lateral, cele de urgență, intrând pe acolo ca un cunoscător. L-am urmat și eu.

Încă de acolo se face trecerea spre zona crepusculară (pentru cititorii tineri, era un serial vechi cu fenomene paranormale), deoarece m-am găsit pe un coridor ce părea abandonat, jumătate văruit, jumătate nevăruit, în centru având niște turnicheți nefuncționali, lipsiți de barele de securitate. M-am întrebat dacă nu cumva m-am teleportat la Pripiat, orașul părăsit de lângă Cernobîl; are același aspect.

Am tot mers înainte și coridorul misterios m-a dus într-o sală mare, unde se aflau nu mai puțin de 10 lifturi. Zece!

10 minute mai târziu, nu venise nici unul, deși am apăsat toate cele 10 butoane. Nici măcar nu știu dacă acele butoane le apelează sau nu. În cele din urmă, după o lungă așteptare, un lift oprește la parter, cele două uși metalice glisează spre deschidere, dau să intru în el imediat ce crăpătura prinde o dimensiune considerabilă și… aproape că mă ciocnesc de o liftieră.

O liftieră?

Mă uit la lift. E din cel modern, cu butoane, cu afișaj cu LED-uri, genul pe care-l vezi în clădirile de birouri. Sunt 10 astfel de lifturi în acel hol.

Mă uit la liftieră. O doamnă în vârstă, îmbrăcată în halat din acele gros, ca de spital, cu un scaun pus lângă butoane.

“OK”, mă gândesc, “… e cu liftieră”. Mă uit și spun “la 11, vă rog”. Doamna respectivă nu-mi dă nici o atenție și apasă pe 1.

Liftul merge la 1, unde se urcă o mulțime de oameni.

“- Cineva la 3?”, spune liftiera.
“- Da, da!”, răspunde un alt pasager al cabinei crepusculare.

Și oprim la 3. Apoi la 5. De 7 suntem scutiți, că n-a vrut nimeni, apoi oprim la 9 și apoi la 11, unde cobor eu.

În această călătorie verticală, liftiera îi povestea altei doamne despre durerea ei de spate, cum urmează să i se facă un RMN a doua zi și între timp ia “pastilele alea”. Poate nu era angajată a spitalului, ci pacientă plictisită de salon.

S-a dovedit, ulterior, că cele 10 lifturi din acel punct sunt împărțite pe categorii. Unele pentru urgențe, altele pentru masa pacienților, altele pentru vizitatori. Cele de vizitatori sunt două, unul oprește la etajele impare prin ordin de manager, altul probabil la etajele pare.

La etajul 11, apropo, nu m-a întrebat nimeni cine sunt, unde merg și de ce. N-a contat nici că mersesem anterior prin noroi și mă tăvălisem prin piocianic, am ajuns așa până la salonul pacienților. Undeva, pe culoar, erau botoși de unică folosință și dezinfectant de mâini, dar nici un îndemn de utilizare.

Salonul arată bine, în sensul că pare curat, iar bolnavii sunt fericiți că au o baie în cameră și un televizor, iar pe hol e un frigider, pus acolo pentru oricine, plin cu borcane și pungi de acasă.

Baia mare, pentru spălat, nu are o bară de care să te ții atunci când intri în duș, deși majoritatea pacienților din secție merg mai lent decât o pereche de escargots și abia se țin pe picioare. Cât am stat eu acolo, în baie au stat la taclale două femei din personalul spitalului.

Plecarea s-a făcut tot așa, cu liftiera care a oprit din etaj în etaj până la parter. Când m-am urcat în lift, doamna a plecat din el, probabil la toaletă, așa că am stat trei persoane în lift vreo 5 minute, singuri, pe loc. Îmi tot venea să apăs pe Parter și să fug – cine ar fi știut că am furat liftul?

A doua vizită. Am așteptat din nou 10 minute la lifturi, fără să apară vreunul. Mă întreb ce fac la urgențe.

Când, în sfârșit, se deschid ușile unui lift, văd în el o altă doamnă în vârstă, tot liftieră și echipată în același model de halat, plus un mare căruț mobil cu mâncare pe el, câteva oale de inox. Iese căruțul, dau să intru eu, dar doamna iese din lift.

“- Mergeți și la 11?”, o întreb, deși ceea ce voiam de fapt să zic era “unde plecați?! veniți înapoi în lift!”
“- Da, dar aștept o masă”

Adică aștepta un alt căruț cu mâncare pe care să-l însoțească spre etajele superioare. Mă salvează de la așteptare o angajată a spitalului, care-mi spune sa vin cu ea la un lift pentru personal. Se dovedește că unele lifturi funcționează cu cartelă (din aia rotundă, cum am la interfon). Doamna respectivă îmi spune că ea merge la 6, dar la final dă din nou cu cartela și-mi spune să apăs eu pe 11, dacă acolo vreau.

Apăs pe 11… și nimic. Nu se închid ușile, nu se aprinde butonul, nimic. Apăs mai lung. Apăs la 12, apăs la 10. Nimic.

Se închid ușile și liftul o ia în jos, spre parter. Deja îmi duc mâna la cap, că simteam că voi face atac vascular, dar măcar nu-i loc mai bun să pățești asta decât într-un spital, nu? Deși, la cum merg lifturile, e posibil să nu te găsească nimeni vreo oră.

Ajung la parter, se deschid ușile, două asistente se uită lung la mine, eu la ele. Le spun: “o să râdeți, dar eu urc, de fapt…” și le povestesc ce-am pățit.

Sfatul lor este să apăs foarte lung pe butonul de 11, după ce coboară ele și-mi dau cu cartela. Fac asta și, după vreo 4 secunde de apăsare, se declanșează într-adevăr butonul, ajung la etajul 11, găsesc salonul, acum cu un extra-pat în el, de nu era loc să treci, stau, vorbim, plec, aștept iar 10 minute la lifturi, plec din nou cu o femeie din personalul spitalului, care dă cu cartela la alt lift.

Ies prin altă parte, pe la intrarea principală. Acolo, în interiorul spitalului, e o pizzerie și o cofetărie, plus o farmacie (nici nu vreau să mă gândesc cât “plătesc” pentru dreptul de a vinde acolo). Ies pe la zona principală, cea pentru celebrități cum ar fi. Ușile automate nu doar că nu se deschid nici aici, dar sunt și prinse cu sârmă, să nu se deschidă nici forțate.

Nu înțeleg deloc asta cu ușile automate ce sunt de fapt blocate. Nu mai funcționează senzorul și n-au bani să-l repare? Îl țin de bun, să nu se strice de la uzură? WTFF?

Nu pot spune nimic despre performanța personalului. Își fac treaba. Nu cu zâmbetul pe buze, nu cu solicitudine (atenție binevoitoare, pentru cei care n-au avut diriginte de română în liceu, ca mine), dar își fac treaba. Pare curat, mâncarea pare bună, dotări au, pacienții sunt îngrijiți, n-a cerut nimeni bani, unii doctori sunt specialiști de renume în domeniile lor. Diferența față de un spital privat (eu am abonament la o rețea privată și am fost pe acolo de mai multe ori) este însă de la cer la pământ în ceea ce privește aspectul spitalului și mentalitatea “pacientul nostru, clientul nostru”.

Dacă Spitalul Universitar este printre cele mai bune spitale de stat din România, sistemul medical de stat mai are enorm de multe de reformat și schimbat până să ajungă la ceea ce considerăm ca fiind normal în mediul privat și nu musai legat de actul medical.

Iată și o fotografie cu alte lifturi, blocate de niște scaune ce par furate de la metroul din 88: