O poveste despre când nu a mers plata cu un card (și nu era ING)

Ne-am lămurit de ce a avut ING probleme sâmbâtă, da? Citiți și comentariile 48 și 50, apropo. Sigur, mai sunt unii paranoici, inclusiv prin presă, care consideră că e un complot al Iluminaților sau că totul funcționa pe baza unui hamster care a murit fără backup ca la carte, dar din acest motiv de respectivii se râde la greu și ei tot nu-și dau seama.

Acum să ne destindem cu o poveste amuzantă, dar întâi niște glume personale despre situație:

Die Hard 4 a avut loc în timpul unui blocaj IT în capitala SUA. Die Hard 5 a avut loc într-un blocaj masiv în trafic în Moscova. Die Hard 6 va avea loc la București, în timpul blocajului ING, când Bruce Willis va încerca să supraviețuiască în mall și hipermarket doar cu un card de debit în buzunar.

Când s-a dat drumul la bancomate, Tăriceanu s-a băgat în față ca să scoată primul banii, motivând că aleșii au treburi importante de făcut și i se răcește shaorma.

Culmea cozilor: să introducă Poșta Română POS-uri, să stai 40 de minute la coadă la un oficiu poștal și, când ajungi la ghișeu, să zici “cu cardul, vă rog” și să întinzi unul ING.

Parlamentarii vor să legalizeze plasarea banilor în offshore-uri. “Păi degeaba furăm dacă apoi nu funcționează cardurile când avem nevoie de bani”.

Scenariu de film SF: serverele ING au picat când prea mulți oameni au vrut să doneze pentru Cumințenia Pământului.

Dragnea caută în prezent o metodă de a da vina pe guvernul tehnocrat pentru problemele din data center.

Pentru a preveni problemele cu plata la diverse festivaluri sau hoteluri, primarul Firea va interzice toate manifestările de acest gen.

Acum povestea. Posibil să o mai fi spus pe blog, că mă mai lasă memoria.

Povestea

Eram la Mega Image-ul de la Șincai pe vremea când în Mega Image stăteai mai mult timp la coadă la casa de marcat decât printre rafturi ca să-ți alegi produsele, adică acum câțiva ani. Situația era una tipică pentru vremurile de atunci, adică doar 3 casiere munceau, iar restul de 5 băgau o țigară, la ușa din spate, că nu fără motiv au introdus acel regulament cu deschiderea urgentă de noi case dacă e aglomerație.

După vreo 10 minute de stat la coadă, eram următorul la taxare. În fața mea era o femeie care a umplut spațiul de la casă cu vreo 20 de produse diferite și am stat ceva vreme până i le-a taxat pe toate, inclusiv cu bătut cod sau ales fotografia (parcă pe vremea aia nu era cu fotografii pe ecran, totuși) pentru pâine și alte asemenea produse. Era o plictiseală cruntă.

Casiera i le taxează pe toate, le încarcă în trei pungi umflate de credeam că vor pocni ca un balon de apă, iar femeia întinde cardul bancar (nu contează banca) pentru a face plata. Cardul e trecut prin POS și surpriză, nu se face tranzacția.

“Nu merge”, îi zice casiera. Mai încearcă o dată. Tot nu merge.

“Aveți cash”, întreabă casiera?

“N-am suficient”, zice femeia respectivă, supărată, cotrobăind prin poșetă. “Nu… îmi pare rău, nu pot plăti…”

Și pleacă din magazin, lăsându-și cumpărăturile acolo, gata ambalate.

Casiera face o față de zici că o pocnise cineva cu un păstrăv. Strigă după bodyguard (“pazaaaa!”) și-i spune “trebuie să duci toate astea la locul lor, la raft, dar stai întâi să șterg bonul”.

Paznicul își blesteamă zilele și începe să scoată produse din pungi și să le pună pe casa de marcat, ca să vadă cum să le grupeze și câte drumuri să facă înapoi spre rafturi. Se vede că nu-i asta treaba lui, dar tonul casierei i-a transmis clar că n-ar fi cazul să comenteze acum despre fișa postului. O fi având el un spray cu piper, dar casiera era genul care l-ar fi bătut cu o singură mână. Singurul act de împotrivire este că se oprește analizând câteva produse și întreabă “ăsta ce naiba e? De unde e?”

În acest timp casiera ștergea bonul. Să nu credeți că asta se face simplu, apăsând Shift+Delete și gata, a dispărut totul. Nu, este (sau era, pe casele de atunci) un proces de durată în care fiecare produs era selectat manual în listă, se apăsa Delete și apoi se apăsa OK în mesajul de confirmare. Apăsare, Delete, OK. Apăsare, Delete, OK. Pe fiecare produs din acea listă lungă.

Treaba asta durează vreo alte 3 minute. În final bonul este șters, iar paznicul tocmai își umplea brațele cu prima tranșă de produse pentru a le duce înapoi la raft.

Eu aveam marfa deja pusă la casă. Casiera ia primul meu produs și nu apucă să-l scaneze pentru că reintră în magazin femeia dinainte, cu bani cash în mână, gâfâind ușor și zicând “gata, am scos de la bancomat!”.

Rămânem cu toții cu ochii mari și gura întredeschisă, ca-n desenele animate. Eu, casiera cu produsul meu în mână, paznicul cu produsele femeii în brațe, ea cu banii cash în mână, ținuți triumfător ca o dovadă a solvabilității ei.

Casiera aproape că a început să fumege. Credeam că-i va trânti femeii un “de ce ***** **-*** n-ai spus că te duci la bancomat după bani?!”, dar în schimb îi zice doar un “am șters deja bonul, doamnă!”. Cu accent pe D.

Doamna se uită la casieră, la mine, la toată marfa ei deja scoasă din pungi și aflată parțial în brațele paznicului, înțelege situația și… fuge.

Pur și simplu fuge. S-a întors fără nici o vorbă și a plecat în pas foarte grăbit din magazin, cu capul înainte de abia au avut timp ușile automate să se deschidă în calea ei. A luat startul ca la curse și dusă a fost, cu fața înroșită de nervi sau rușine și banii încă în mână.

Paznicul o urmărește cu privirea până când dispare după colțul clădirii și, cu brațele încă pline de marfă, spune “ce proastă…”, apoi pleacă probabil să găsească raionul de conserve.