Despre dreptul de a muri, dacă asta vrei

Eu am fost dintotdeauna de acord cu dreptul bolnavilor incurabili de a fi eutanasiați dacă boala îi împiedică să se sinucidă cu mâna lor. Adică există boli incurabile, dureroase, unde bolnavul se poate arunca singur de pe un pod sau poate lua pastile pentru a se sinucide. Există alte boli, cu același deznodământ și la fel de dureroase, unde însă pierzi posibilitatea de a te deplasa și, practic, de a te sinucide.

Nu pare corect să fii forțat la chinuri lungi doar pentru că nu te poți mișca.

Alte țări au permis de ceva vreme eutanasierea legală, în spital, cu asistență din partea medicului. Sunt țări mai dezvoltate decât a noastră din toate privințele, atât ca gândire de societate cât și ca sisteme medicale, care au și puterea să-și recunoască limitele în tratarea multor afecțiuni și să recunoască dreptul fiecărui om de a decide dacă vrea sau nu să moară.

Știu că în România acest lucru nu va fi prea curând posibil. N-ai cu cine. La noi oamenii vor spune până la ultima suflare a bolnavului, până la ultimul țipăt de durere, că poate-l vindecă Dumnezeu sau Cuvioasa Parascheva, deși o astfel de minune nu s-a întâmplat niciodată, iar Olivia Steer va spune să mai aștepți un pic, că dispare singură boala.

Practic, o astfel de acțiune ar trebui permisă și decizia efectivă lăsată la latitudinea bolnavului și a familiei sale, dar nu va fi pusă nici măcar în discuție pentru că sute de mii de alți oameni, care n-au nici o legătură cu acel bolnav ce se chinuie pe patul de spital, vor spune că acesta trebuie să se chinuie până la final. Trebuie!

Unele țări au dus și mai departe aceste legi controversate. Belgia este singura ce permite eutanasia pentru copiii de orice vârstă, câtă vreme aceștia sunt în stadiile finale ale bolii și în dureri constante, înțeleg ce li se va întâmpla, iar părinții și medicii aprobă. Recent a fost terminată viața (ce termen!) primului minor într-o astfel de situație, la doi ani după introducerea legii (semn că nu se omoară pe capete acolo, ci e doar o măsură extremă pentru situații particulare). Nu s-au dat alte detalii decât că a fost vorba de o persoană de 17 ani cu dureri foarte mari, iar evaluarea cazului a durat o săptămână.

Cel mai groaznic loc pe care l-am vizitat vreodată a fost Hospice – Casa Speranței. Mi se pare urât să spun asta despre ei, având în vedere că oamenii de acolo ajută prin medici, tratamente și asistență medicală copii ce suferă de boli incurabile și, când tratamentele nu mai pot face nimic, le asigură o existență fericită în timpul care le-a mai rămas, asta însemnând probabil calmante, jucării și dulciuri. Activitate nobilă, dar locul este oribil prin soarta acelor copii.

Nu-i ceva ce vrei să vezi. Dacă închid ochii văd în continuare acea cameră plină de copii  de vârste la care ar trebui să înceapă școala, dar care erau parțial paralizați, cu brațele încordate în poziții nenaturale de tetrapareza sau distrofia musculară de care sufereau, subdezvoltați mintal, bolnavi de cancer și alte afecțiuni “limitatoare de viață”. Mă uitam la ei și mă întrebau doar cât mai au de trăit.

Unii se bucurau când dădeai o minge spre ei. Unii plângeau de spaimă, că nu ne cunoșteau. Unii cereau, prin strigăte guturale deoarece nu puteau să se exprime și nici să se miște, să fie mutați în altă parte, iar o asistentă venea și-i lua cu blândețe pe sus și-i ducea la o altă masă cu jucării sau la o toaletă.

Aș vrea să-i pot duce acolo pe toți ultra-religioșii din România. Să-i bag cu forța acolo și să-i întreb “unde e Dumnezeu și de ce face astea?”. În 15 minute ar deveni atei.

Îmi aduc aminte cât de tare m-a enervat un cameraman care băgase camera video în fața unei fetițe ce nu-i ajungea nici până la brâu și care suferea de un retard mintal, iar ea, atrasă de noul obiect, îl urmărea prin cameră să pună mâna pe el. Cameramanul se tot îndepărta cu spatele, filmând fetița în timp ce-l urmărea, ținând camera la o palmă distanță de atingerea ei, de parcă s-ar fi jucat cu o pisică. Îmi venea să iau un scaun și să i-l rup în cap, împreună cu camera aia, zicându-i că, în mijlocul spitalului, tot el este cel mai mare retardat.

Așa se fac reportajele “bune”.

Așa trăim aici.

Putea fi mai rău, ca-n clipul de mai jos. Acolo hotărăsc alții fără voia ta.

Puteți dona pentru Hospice aici, apropo. Inclusiv puteți redirecționa din impozite acolo.