Filme: Star Trek Beyond este bun, dar mai trebuia rafinat

Un review străin la noul film Star Trek: Beyond spunea că prima jumătate este foarte bună și a doua jumătate este neinspirată. Acum că am văzut filmul, pot să vă conving că așa este. Niște spoilere micuțe mai jos, considerați-vă avertizați.

Prima parte chiar este o realizare la un nivel înalt. Scene bune, ba chiar și bine filmate, ceva character development, mi-a plăcut și ideea despre cum viața pe Enterprise este relativ plictisitoare pentru Kirk, care se întreabă dacă e făcut pentru asta.

Filmul are și alte atuuri. Alocă un timp rezonabil fiecărui personaj secundar din careul de ași (Spock, Bones, Scotty, Uhura) și nu forțează prea multe glume, singura exagerare fiind pe la Scotty, care-i așa de vesel și scoate atâția termeni scoțieni pe gură de zici că-i mereu beat. Poate că în secret bea, cine știe. Într-o telenovelă cu siguranță el ar fi personajul cu probleme cu alcoolul.

Efectele speciale sunt plăcute, dar din păcate destul de puține pentru că acțiunea se mută destul de rapid pe sol, de zici că ne uităm la Planet Trek. Atacul extratereștrilor este spectaculos, poate printre cele mai bine realizate lupte din filmele Star Trek de până acum.

Din păcate, filmul este tras în jos de a doua jumătate, când lucrurile încep să scârțâie. Extratereștrii misterioși se dovedesc dezamăgitori prin… orice, de la felul în care trăiau pe acolo ca-n Mad Max (dar cu super-nave la dispoziție!) și până la intențiile lor criminale. Kirk rulând cu o motocicletă veche printr-un relief ce-ar fi greu de bătut și la pas nu ajută.

Mai mult, o navă veche a Federației, gen prăbușită acum peste 100 de ani, se dovedește bună de zbor și cu un teleportor perfect funcțional, care pare chiar mai avansat decât tehnologia actuală de teleportare, care bineînțeles că în momentele cheie are “interferențe”. Mai mult, rabla aia zboară și luptă, dar nava Enterprise suferă de ceva cristale dereglate imediat ce trece prin mici zdruncinături.

De asemenea, Federația construise o bază spațială atât de mare și de futuristă de zici că-i luată din Star Wars, nu Star Trek. Serios, pare ceva ce Federația n-ar putea construit decât peste vreo 500 de ani. Și dacă tot au făcut așa o minune inginerească, au plasat-o lângă o nebuloasă misterioasă și fără pază, iar întreaga schemă cu generatorul de gravitație din centru și marele ventilator de lângă el este, pur și simplu, o bazaconie făcută pe ideea “trebuie să existe un punct critic de unde cel rău poate distruge totul”.

De ce navele extraterestre ignorau scuturile Federației nu mai este explicat, nici de ce acestea explodează atunci când le sunt bruiate comunicațiile, în loc ca piloții doar să dea două palme radio-ului și să spună “pana mea, s-a stricat drăcovenia asta… continuăm și fără”. Adică până și faza cu Picard și borgii, când le trimite semnalul să adoarmă în mijlocul atacului, are mai mult sens decât finalul lui Beyond.

E ca și cum scenariștii și-au spus “sunt prea mulți dușmani, așa că le trebuie o vulnerabilitate care să-i distrugă pe toți, mai puțin pe personajul principal negativ care se va lupta cu eroul nostru în acel single point of failure făcut din plastic în mijlocul stației spațiale cu milioane de locuitori”.

Dezamăgitor. Nu strică filmul, mi-a plăcut, dar parcă pleci din sală zicându-ți că mai aveau de lucru la final, trebuia regândită acțiunea, trebuia ieșit din capcana reformulării scenelor din filmele anterioare.

De remarcat și traducerea românească în “Star Trek: Dincolo de infinit”, pentru că au găsit ceva după infinit, deși acțiunea are loc pe o planetă stâncoasă. Tot ca dezamăgire, pe blonda introdusă în filmul doi, fata amiralului nu-știu-care, n-au păstrat-o în echipaj, așa că nu-ți poți clăti ochii cu vreo prezență feminină de calitate deoarece Uhura arată ca și cum ar fi lucrat ture mult prea lungi în ultimul an.