Două articole de citit despre spitalele românești și cele străine

Primul este un interviu cu un supraviețuitor din Colectiv, Liviu Popescu, despre cum a fost tratat și diferența între spitalele noastre și cele din străinătate, dar și despre ce înseamnă recuperarea și cât de dificilă este. Citiți-l pe dianaseceleanu.ro

Iată niște citate:

Despre costumele compresive:

Am beneficiat de tratament în străinătate, avem acces la costume compresive care nu existau până acum în România. Medicii ştiu de ele, dar nu le recomandă. Sunt mult prea scumpe pentru România şi nu sunt decontate. Înainte de Colectiv nu exista nici un fel de experienţă cu ele aici, totul s-a învăţat din mers şi încă nu e nimic bine pus la punct. În spitalul din Viena nu m-a întrebat nimeni dacă vreau costum compresiv. Au venit, m-au măsurat, mi l-au dat, l-au pus pe mine.

Un set de compresive pentru mine (mănuşi, manşoane pentru braţe şi vestă) costă 1.600 de euro şi este eficient cinci luni, după care trebuie altul. Măsurile îmi sunt luate la Viena şi tot acolo sunt fabricate costumele. Trebuie să am două seturi, pentru că trebuie purtate 24 de ore din 24 şi trebuie spălate zilnic, să-şi păstreze proprietăţile elastice.

Despre spitale:

Între personalul medical de la Spitalul de Arşi si cel de la AKH nu este nici o diferenţă din punct de vedere profesional, dar diferenţa dintre spitale este astronomică. La AKH am stat singur într-un salon de la terapie intensivă, unde nimeni nu intra fără să treacă prin filtre şi fără echipament de protecţie adecvat. În cada de la baie eram introdus cu un elevator, patul fizic era schimbat săptămânal, toate materialele (aşternuturile, medicamentele şi echipamentele medicale) se aflau în salon.

Despre diferențe de abordare:

Apoi, a doua zi, a început să fie groaznic. Se făceau băi, se schimbau pansamentele. Mă luau cu căruciorul, ma băgau într-o cadă semi-improvizată, unde apa ba venea fiartă, ba rece şi se dezlipeau sub duş bandajele lipite de răni. Curgea sânge, îmi vedeam arsurile cum arată. Au fost momente foarte urâte, pentu că am fost conştient tot timpul. Mulţi din cei răniţi grav, fiind în comă indusă, nu s-au văzut cu rănile deschise. Nu şi-au văzut mâinile făcute ferfeniţă, nu au trecut treji prin băile alea… Dimineaţa o aşteptam cu toţii cu groază. Stiam toţi că de la 9 la 12 ne iau pe rând la baie şi ştiam ce dureri ne aşteaptă, eram îngroziţi.

Rănile exudau, îmi ziceau să nu stau pe spate, dar nu aveam cum altfel. Au trecut câteva zile şi am început să am febră mare. Aveam piocianic pe spate! Bacteria era sensibilă la un singur antibiotic. Era rezistentă doar la Colistin, ultima redută, un antibiotic din anii ’50, care după mai multe zile de administrare determină blocaj renal. Au început să-mi administreze un coctail din 4-5 antibiotice, făceam febră 40 de grade de două ori pe zi. Pentru scăderea febrei îmi dădeau fie Paracetamol, fie Algocalmin. Transpiram. Închipuie-ţi ce însemna asta pentru spatele ars. Urlam de durere.

De dureri am scăpat in Austria. Oricum, în Occident se pune accentul mult pe managementul durerii. Pacientul să nu simtă şi să nu-şi amintească durerea. Am avut o perioadă în care am fost între vis şi realitate. De fiecare dată când îmi schimbau bandajele, îmi administrau medicamente puternice, care mă făceau să pierd simţul realităţii. Mă trezeam, credeam că sunt în anii ’50, că sunt în altă cameră, cu alţi oameni.

Alt articol este despre cum se rezolvă în Marea Britanie infecțiile din spitale. Citiți-l în întregime pe Republica.ro

Dacă este o infecție intraspitalicească la nivel de salon, acel salon este închis și accesul restricționat. Dacă este la nivel de spital, o chestiune foarte gravă, spitalul are, de asemenea, un acces restricționat. Nu sunt cazuri foarte frecvente. De exemplu, o infecție cu noravirus, care se poate întâmpla într-un spital în fiecare an, este anunțată în mod oficial, sunt anunțuri pe pereți în spital. Când suni la centrala spitalului și vrei să fii transferat la un salon, de exemplu, primul mesaj este unul automat în care ți se comunică faptul că este infecție cu noravirus, urmat de un mesaj de genul vă rugăm ca numai câte o singură persoană să viziteze pe cel internat.

Chiar și cei din afara spitalului, vizitatorii, sunt încurajați tot timpul să se dezinfecteze pe mâini înainte să ajungă la ruda respectivă. Sunt afișe, sunt instrucțiuni cum anume să te dezinfectezi pe mâini, sunt dezifectanți pe toți pereții, pe coridoare, la intrarea în salon, la capul sau la picioarele patului pacientului.

O măsură simplă, dar care lipsește de la noi. Vizitatorii care vin direct de afară nu sunt puși să se dezinfecteze sau măcar să se spele pe mâini atunci când vizitează bolnavii, nici măcar pe cei aflați la Terapie Intensivă. De ce?!

În Marea Britanie medicii nu poartă halate. Poartă uniforme doar asistentele, moașele. Noi, medicii, avem hainele noastre de zi, dar o ținută decentă, nu în adidași și blugi. O ținută care să imprime respect. Purtăm ținutele albastre sau verzi când ne aflăm în sala de operație, sala de nașteri, serviciul de urgențe și terapie intensivă. Nu se iese în aceste ținute în afara spitalului și sunt spitale în care nu se poate merge nici până la cantină îmbrăcat în acest fel. Medicul trebuie să se schimbe în hainele sale, merge la cantină, se întoarce și se schimbă înapoi în ceea ce noi numim „scrubs”.

Înainte să vedem pacientul ne dezinfectăm pe mâini, după ce examinăm pacientul ne dezinfectăm din nou pe mâini, bluzele, cămășile sunt suflecate, până la cot. Nu se poartă ceas, nu se poartă inele și brățări, ni se dă voie doar cu verighetele. Tocmai din rațiuni de igienă. Halate nu se poartă pentru că se spune că se spală mai rar decât propriile haine și că prin halate se transmit infecțiile de la un pacient la altul.

Și aici e faza cea mai tare. Stați un pic în preajma unui spital și veți vedea, invariabil, cum doctori sau asistenți ies din spital îmbrăcați în uniformele lor albastre sau verzi, cu papuci de spital în picioare, și se duc să cumpere mâncare sau un suc de la magazinele din preajmă. Și apoi intră la loc și merg prin saloane și controlează bolnavi.

Acum vreo doi ani am și fotografiat doi astfel de asistenți medicali pe stradă, dar n-am scris nimic. Prin comparație, când am vizitat fabrica de salate nu doar că m-am spălat pe mâini și m-am dezinfectat de 2-3 ori la intrare, dar la vestiar, unde am pus pe mine halatul și masca de păr și gură, mi-am zis clar că încălțat pot sta doar în partea dreaptă, în cea stângă pot trece numai după ce-mi astup pantofii cu niște pungi speciale. Practic, în partea stângă nu pășea nimeni direct cu pantofii de afară, iar intrarea era diferită de ieșire. Și era o fabrică de salată, nu un spital.

Ah, tot la salată spuneau că săptămânal opresc toată producția, dau cu spumă peste tot și spală totul cu furtunul, pentru igienizare. Mă întreb de câtă vreme n-au trecut saloanele din România prin vreo altă “spălare” decât datul cu un mop pe jos, lăsând la o parte dezinfectantul diluat.

sursa foto: male nurse in hospital de pe Shutterstock.