Să terminăm cu reproșurile privind de ce nu plângem toate tragediile din lume

Circulă imaginea de mai jos pe net și din nou revin în actualitate vorbele de genul ‘bine că plângeți pentru Bruxelles, dar pentru cei din Yemen sau Nigeria nu, ipocriților!’.

În primul rând, lista de mai sus este părtinitoare.

Tunisia, 26 iunie 2015, a fost intens mediatizat, deși nu-i cu bold în listă.

Apoi, lipsesc cele două atentate din Istanbul, pe 12 ianuarie în zona Sultanahmet, între Moscheea Albastră și Hagia Sofia, 13 morți, un loc foarte aglomerat și plin de turiști, și 19 martie 2016 pe strada Istiklal, principala arteră turistică. Ambele au avut mediatizare intensă.

Iată cum arăta strada Istiklal anul trecut în mai, când am fost și noi acolo, ca să înțelegeți ce înseamnă un atentat acolo. Iar în Sultanahmet erau cozi și de sute de persoane pentru a intra în moschei.

În al doilea rând, nu toate atentatele sunt egale, nu toate tragediile sunt egale. Așa cum nu porți doliu după toți oamenii ce mor, ci doar după cei apropiați ție, similar problemele diverselor națiuni ne șochează mai mult sau mai puțin, după afinitatea pe care o avem cu ei.

Franța și Belgia? Ambele sunt țări foarte vizitate de români. Eu, personal, am amintiri frumoase din amândouă, iar dacă mâine mi s-ar oferi ocazia să beau din nou o bere în Bruges, aș accepta pe loc. Am fost în Paris săptămâna trecută, m-am uitat cu plăcere la Luvru, am făcut fotografia de mai jos chiar de pe Pont Neuf, după ce în atâtea cărți am citit despre el, și am zâmbit fericit că mă aflu acolo.

Ambele sunt țări în care s-au mutat români, în care cei de aici au rude și prieteni. Vezi doar că există români răniți, că există români martori la acele atentate. Cum să nu fie deci mai multe știri?

Și să nu uităm că Belgia a preluat mulți răniți din clubul Colectiv, cred că mai mulți decât orice altă țară europeană. Numai pentru asta și le datorăm belgienilor un gând bun sau măcar decența de a nu spune “ah, bine că pe ăștia îi plângi și pe alții nu!”. Patru răniți din Colectiv încă sunt, de fapt, internați în spitalele din Bruxelles, de atâtea luni.

Yemen? Bagdad? Cu tot respectul și regretul pentru cei de acolo, dar nu-mi sunt deloc apropiați. Sper, de fapt sunt sigur, că și pe ei îi plânge cineva, cei care le-au fost apropiați lor. Noi, de aici din România, ce treabă avem?

Iar dacă te întrebi de ce nu-i plânge CNN-ul, sunt mai multe motive, toate logice. CNN-ul se adresează țărilor vestice, așa că acordă timp mai mult știrilor de acolo. Faptul că-n Siria și Irak sunt războaie și moare lumea pe capete este ceva cunoscut și deja acceptat; este “old news”, cum s-ar spune. Europa s-a obișnuit cu viața liniștită, singurele atentate mai mari înainte de cele din Paris și Bruxelles au fost în Madrid 2004 și Londra 2005.

Uită-te la graficul de mai jos: de-a lungul vremii au fost o mulțime de atentate și în Europa, dar din 1994 ne obișnuisem cu viața liniștită, așa că orice schimbare devine o știre mare.

You will find more statistics at Statista

Observați și o modă în relatările mass-media. Oamenii sunt mult mai interesați și televiziunile le oferă atunci reportaje mai ample despre tragediile neașteptate ce au loc în locuri banale, unde ar fi putut fi oricare dintre noi. O plajă în Tunisia, un metrou aglomerat, un avion cu oameni ce mergeau în vacanță prăbușit cu o bombă sau o rachetă. Decese în zone de război civil, însă? Nu-i ceva nemaivăzut, ba chiar se poate spune că Europa a inventat războiul.

Se cheamă subiecte de interes. Se cheamă solidaritate. Pentru români, solidaritatea este orientată spre țările din jurul nostru, spre ceea ce cunoaștem mai bine. Să-i numești ipocriți pe cei care poate că nici nu cunosc diferența între Libia și Liban, pe cei care n-ar putea arăta Siria pe hartă sau nu știu cine cu cine se luptă pe acolo, este o ipocrizie în sine.