De ce eșuează unele căsătorii în mai puțin de un an

Am fost în ultimii ani la vreo 10 nunți. Dintre acestea, 5 s-au terminat prin divorț în mai puțin de un an.

Vali are un articol despre motive de divorț, dar pe întreaga plajă de cazuri. Pe mine mă fascinează căsniciile care se termină în mai puțin de un an, mai ales că majoritatea relațiilor nu era înfiripate pe fugă, ci aveau ani de zile vechime în spate.

Mi se pare că sunt două motive.

Primul este presiunea (sau rușinea) socială suprapusă peste o relație care nu prea merge. De multe ori oamenii nu știu că nu merge, unii sunt împreună din liceu și n-au termen de comparație, că-i prima lor relație. Se prind mult prea târziu că ceva nu-i cum trebuie.

Problema este că de multe ori oamenii nu au curaj să facă o schimbare. Când ceva scârțâie, soluția lor nu este să spună “stop joc, hai să facem pauză un an, că dacă nu ne va fi mai bine ne putem vedea din nou“. E complicat un pas din acesta, înseamnă să te rogi după un an de celălalt, să recunoști că ai greșit, plus că apare și dorința de a arăta că poți supraviețui și în afara lui/ei. Puțini se reîmpacă.

Soluția lor, în loc de “stop joc”, este să escaladeze relația la următorul nivel. Nu mai e ca la început? “Hai să cumpăr un costum de profesoară sexy și niște cătușe roz, pufoase, ca să reaprindem pasiunea“. Problema este că pasiunea nu ține loc de alte lucruri necesare unui parteneriat de durată.

Apoi urmează “hai să ne mutăm împreună, că asta sigur ne apropie“. Cu siguranță oamenii n-au văzut acest desen de pe The Oatmeal.

Nici așa nu merge, dar zilele trec. Ești la muncă 10 ore pe zi, te vezi doar seara, când schimbi două vorbe. Cei doi se ignoră cu succes unul pe altul, fiecare-și găsește ceva de făcut, gen el are program de uitat la meciuri sau de jucat MMO-uri, iar ea se uită la serialele ei, din alea de femei. Personal nu găsesc ceva în neregulă cu asta, fiecare are nevoie de un spațio-timp propriu, dar mi se pare la fel de important să găsești și activități comune: un serial la care să vă uitați amândoi, gătit împreună, alergat împreună… ce-o fi.

Poate că cei doi își dau seama că lucrurile nu merg, dar niciunul nu are curaj să-i spună celuilalt această concluzie. Dacă celălalt nu are aceeași părere, ce face atunci?!

Apoi vine presiunea socială. Te bat părinții la cap să intri în rândul lumii. Prietenii tăi, căsătoriți la final de facultate, au deja doi copii; tu n-ai nici măcar două controllere la consola aia de jocuri, că ea nu-i interesată de așa ceva. Te bat bunicii la cap, că sunt bătrâni și vor să te vadă și ei în rândul lumii. Pentru generațiile mai în vârstă, asta înseamnă că ai o viață completă, mai ales dacă ești femeie. Poți lucra oriunde, poți fi orice, poți să ai lumea la picioare, dacă nu te ia cineva pe semnătură e de rău.

Și oamenii își spun că “fie, să ne căsătorim, că asta sigur ne apropie“. În fond, vor fi “ca unul”, i-a pupat popa la biserică, au dansat în jurul mesei, nu mai e cale de întors acum. Și după căsătorie lucrurile se schimbă, “se știe“. Vom trage amândoi în aceeași direcție, va fi perfect.

După căsătorie lucrurile nu se schimbă. E o petrecere (poate că) frumoasă, e o lună de miere pe undeva exotic, e un set de fotografii în care arăți bine, apoi te mai agiți câteva luni că trebuie să apară fotografiile și că “acum că suntem căsătoriți, chiar trebuie să schimbăm canapeaua asta, că nu putem sta cu asta“.

Lucrurile revin din nou la normal, o normalitate din care lipsește ceva. Un nou nume n-a schimbat mare lucru, doar buletinul și un deget ocupat de o verighetă. Un tip pe care-l știu visa cu ochii deschiși, la nici două luni după căsătorie, să plece în delegație în Transilvania, că știe el o roșcată la un hotel obscur pe lângă Sibiu.

Ai făcut tot ce s-a putut și n-a mers, dar e ultima etapă, așa că nu mai rămâne decât de dat un reboot și se ajunge la divorț.

Numărul celor care divorțează rapid mi se pare îngrijorător. Nu ajung la divorț pentru că s-au grăbit, ci din contră, că au lungit-o prea mult. Este o tendință globală, de altfel, în SUA rata de divorț trecuse de 50%, în Spania, Portugalia și Ungaria este cam la fel, iar în România a urcat în ultimii ani spre 25-30%.

De altfel, este și un semn de bunăstare, că înainte oamenii continuau să fie nefericiți pentru că nu aveau cum să trăiască pe cont propriu sau le era rușine de cei din jurul lor.

Nu este, însă, și un semn de fericire. Vă dați seama câți nervi, cât stres se acumulează în acești oameni și cum se răsfrânge și asupra celor din jur? Pe Ștefan Gheorghidiu îl eliberează războiul, îi dă curaj să spună “stop joc“, dar mulți doar se obișnuiesc cu nefericirea.

Oricum, e bine că măcar unii își dau seama după căsătorie că tot nu merge relația și o opresc acolo. Putea fi mai rău, sunt sigur că unii zic “hai să facem un copil, că asta sigur ne apropie“.

Bănuiesc că știți și voi cazuri de astfel de căsătorii întrerupte rapid după relații de durată sau poate chiar ați trăit una.

V-am spus că sunt două posibile motive. Al doilea ar putea fi că aduc eu ghinion celor care se căsătoresc, poate n-ar trebui să mă mai invite la nunți :D

sursa foto: Sevensins.