“Mami, dar n-au murit, nu? Doar s-au dus în rai…”

Am fost duminică din nou în fața clubului Colectiv. N-a fost ceva plănuit, ci pur și simplu o decizie de moment luată la semaforul din zonă.

Am fost impresionat de ceea ce se întâmplă în continuare acolo. Erau zeci de oameni veniți să lase o floare sau o lumânare, într-o tăcere respectuoasă față de acel loc. Mulți veniseră de la bisericile din zonă, probabil ieșiți de la slujbă și mergând apoi la Colectiv pentru a pune o lumânare, dar foarte mulți veneau de la depărtare, direct cu mașina.

Pe jos este cine știe al câtelea rând de candele, că urmele topite ale celor vechi se văd în continuare pe asfalt. Sunt sute, poate mii în continuare aprinse. Oamenii au lăsat din loc în loc chibrituri sau brichete cu care cei veniți fără le pot aprinde pe ale lor. S-au făcut culoare printre candele, pe unde lumea intră și citește mesajele lăsate pe steaguri sau pe hârtii și se uită la fotografiile lăsate de prietenii celor dispăruți.

Am văzut pe fețele tuturor celor prezenți, în primul rând, șocul lăsat de această scenă. Dacă nu ai mai fost acolo niciodată, e șocant acel moment când vezi ce altar uriaș a devenit intrarea în fabrică și când vezi fotografiile unor oameni atât de tineri, atât de mulți, lipite acolo. Și nici măcar nu sunt toate. Am văzut oameni plângând și nu mă miră – e o scenă tare apăsătoare.

Ce m-a bucurat, într-un fel, a fost să văd cât de mulți oameni veniseră acolo cu copii mici. Unii erau purtați în brațe, alții ținuți de mână de părinții lor, dar era plin de copii. Asta e bine. Sper că toți acești oameni se vor uita la marea aceea de candele aprinse și apoi se vor uita la copilul de lângă ei, mic, vesel, care nu înțelege ce-i acolo și de ce-a fost adus. Se vor uita la el și poate-și vor spune “nu vreau ca și copilul meu să pățească așa ceva” și apoi se vor duce să lupte pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple.

Un copil s-a uitat la fotografiile puse acolo și apoi și-a întrebat mama “dar n-au murit și copii aici, nu?“. Ba da, față de viața pe care-o aveau înaintea lor, mulți dintre cei ce-au murit acolo erau copii. Și cu siguranță toți erau copiii cuiva. Unele fețe din fotografii așa par, de copii.

O fetiță, chiar lângă mine, se uită la toate florile puse acolo, la troița de lemn adusă de cineva, la oamenii din jurul ei care plâng și apoi, nedumerită, își întreabă mama de a cărei mână se ținea: “mami, dar n-au murit, nu? Doar s-au dus în rai…“. Ne-am uitat vreo 5 oameni din jur la ea. Maică-sa n-a zis nimic, că nu mai avea ce. Eu, care de obicei sunt rece și calculat, am simțit cum mi se umezesc ochii.

La panoul mare cu fotografii din dreapta intrării un domn din spatele meu, însoțit de soție și doi copii mici, spune “uite că i-am pus fotografia pe toate mașinile și cisternele noastre, dar aici nu”. Probabil se referea la Claudiu Petre, a cărui fotografie lipsește de acolo, dar se găsește în multe alte locuri din zonă, inclusiv în continuare pe copacul de la colț, unde a fost lipită în urma marșului de pe 1 noiembrie. Lumânările și florile de acolo nu mai sunt, dar fotografiile au rămas pe copac.