Despre omenie și responsabilitate

Bunica mea s-a născut în zona de nord a Bucovinei, cea care pe atunci era parte a României Mari, iar acum parte a Ucrainei, o zonă unde încă se vorbește română. A venit spre sud atunci când rușii au invadat zona, în al Doilea Război Mondial, cunoscându-l pe bunicul meu în Oltenia și trăind fericiți în Rm Vâlcea și apoi în București pentru tot restul vieții lor.

Mi-a povestit de câteva ori cum, atunci când au fugit de teama rușilor (pe bună dreptate, după cum urmau să arate masacre precum cel de la Fântâna Albă), a ieșit pentru ultima oară din casa în care a crescut și s-au gândit dacă mai are rost să încuie ușa. N-au mai încuiat-o. Bănuiau că nu mai are rost, nu aveau să o mai revadă niciodată (decât mulți ani după, unde în casa de pe strada ce se numea pe vremuri Ion Creangă trăiește acum o familie de ucrainieni). Momentul acela, când s-a uitat pentru ultima oară la casa ei și a decis că nu mai are rost să-i încuie ușa, i-a rămas cumva întipărit în minte pentru următorii 73 de ani.

Au fugit spre sudul României cu ce-au putut lua în spate, trenul a fost bombardat, au ajuns prizonieri la ruși, au fost ulterior eliberați și au ajuns pe unde a putut fiecare, că de asta am acum familie în multe zone ale țării.

La articolul anterior despre migrația cauzată de războaiele din Orientul Mijlociu am văzut multe comentarii în linie cu ce se aude des și pe stradă, aici și în alte zone ale Europei: “nu e problema noastră, nu vreau ca din taxele mele să fie întreținuți imigranți care doar vin să cerșească sau să fie viitori teroriști”.

OK, doar că nu pot fi de acord cu asta pentru că simt că anumite țări europene (nu și România în mod direct) au o responsabilitate mare față de conflictele din acea zonă și pentru situația în care s-a ajuns. Siria, Liban, Irak, Iran, Palestina, Egipt, Libia, Maroc, Algeria, Emiratele Arabe, Yemen și multe alte țări de acolo au fost colonii sau protectorate ale englezilor și francezilor.

Iată pe scurt un rezumat:

• Siria – parte a Imperiului Otoman, după Primul Război Mondial a devenit un protectorat francez, țara căpătându-și independența după retragerea franceză în Al Doilea Război Mondial.
• Liban – aproape aceeași poveste, de la otomani la francezi, după ce marele imperiu al turcilor a fost împărțit între Franța și Marea Britanie.
• Bahrain – protectorat englez de pe la 1868 și până în 1971, când a devenit stat independent.
• Egipt – protectorat englez de la 1914 până în 1922, deși canalul Suez a fost sub puterea englezilor și francezilor mulți ani după aceea.
• Israel, Palestina, fâșia Gaza – granițele au fost decise de ONU, forțând acolo statul Israel, care apoi și-a făcut loc prin propriile puteri și alianțe.
• Iran – ocupat de englezi după Primul Război Mondial, care apoi s-au retras în 1921, apoi din 1953 și până în 1974 a fost la putere un regim controlat de americani.
• Irak – ocupat în 1917 de englezi, protectorat englez până în 1932, reinvadat de englezi în 1941, bazele militare au fost menținute acolo până în 1954.
• Iordania – protectorat britanic din 1922 și până în 1946.
• Kuweit – blocada engleză din Primul Război Mondial le-a stricat economia, apoi au fost protectorat englez până în 1961.
• Libia – colonie italiană din 1911, cucerită de la otomani, apoi câștigă independența în 1951.
• Qatar – protectorat englez între 1916 și 1971.
• Sudan – ocupație britanică și diverse conflicte interne între 1882 și 1956.
• Emiratele Arabe Unite – state client britanice din 1892 până în 1971.
• Yemen – controlat cu forța de englezi începând cu 1839 și până prin 1970.

Protectoratele astea nu însemnau în teorie un control complet, dar în practică asta era. Țările mici nu puteau intra în tratative cu alte țări fără acordul “protectorului”, se mențineau acolo baze militare, erau “aliați”, erau piețe uriașe de import și de export pentru țara “protectoare” șamd. De exemplu petrolul din Orientul Mijlociu, din acele țări sub mandat francez sau englez, a fost exploatat sub coordonarea lor și în general spre beneficiul lor. Probabil nu-și negociaseră bine redevențele, nu?

(Imperiul Britanic)

Mai rău, granițele actuale ale multora dintre aceste țări nu se bazează pe structura socială de la fața locului, ci pe linii trasate de englezi și francezi. În 1916 doi diplomați au negociat în secret cum se vor împărți teritoriile Imperiului Otoman, la final de război. Protectoratele au fost făcute pe baza acestor negocieri, cuprinzând în noi granițe diverse provincii cu diverse religii, obiceiuri și probleme ceva mai vechi. După retragerea marilor imperii europene au rămas în urmă țări în care mocneau conflicte interne, țări sărăcite și exploatate fără mari griji pentru drepturile omului și spiritul legilor.

Eu zic că marile puteri au o responsabilitate față de aceste țări, față de conflictele actuale din acele zone și față de refugiații ce vin de acolo (acesta fiind termenul corect pentru oamenii ce fug de războaie, nu “imigranți”).

Nu poți trata lucrurile cu dublă măsură. Nu poți spune “nu-mi pasă de colonii atunci când ele au nevoie de ajutorul meu“, dar să mulțumești fostelor colonii atunci când tu ai nevoie de ajutorul lor și acestea te ajută. În fond, SUA este o fostă colonie britanică, iar trupele lor au ajutat Europa în două războaie mondiale, apoi în planul Marshall. N-am auzit pe nimeni spunând “nu mulțumesc, ne-am fi descurcat singuri cu Hitler și am fi ținut singuri URSS-ul în șah”.

Acum, am spus că nu-i treaba României în mod direct. Dar indirect? Păi, suntem în Uniunea Europeană, nu? Dacă acceptăm beneficiile ei (fonduri, circulație fără vize, civilizație cu forța), trebuie să acceptăm și dezavantajele, iar asta înseamnă refugiați.

Și, în fond, nu asta doream și noi aici înainte de 1989, o viață în vest? Nu asta au căutat milioane de români care au emigrat în acești ani spre Spania, Italia și Germania? Eu am exemplul bunicii mele, dar milioane de alți români au exemple mult mai recente. E ok când noi facem asta și ne integrăm în respectivele țări, dar nu mai e bine când refugiați de război caută același lucru?

Problema este și aici dublă, teoretică și practică. Întâi pentru că țările UE vor face tot posibilul să amâne o decizie clară privind ce trebuie făcut, iar practic pentru că este o operațiune de o amploare foarte mare. Sunt sute de mii de oameni ce trebuie hrăniți și cazați zilnic până să te gândești la integrarea lor în societate. Gândiți-vă că și noi va trebui să luăm niște refugiați, dar unde îi ducem? Unde montăm corturi, de unde le dăm apă, zilnic, miilor de oameni? Unele țări sunt ceva mai potrivite pentru asta, având tot felul de parcuri olimpice sau zone expoziționale mari deja construite cu infrastructura necesară, dar aici va fi dificil.

(Roszke, unde este o mare tabără la trecerea dintre Serbia și Ungaria, se află la 21 de kilometri de România)

Soluția, probabil, stă la capătul celălalt. Trebuie rezolvată și cauza, nu doar ajutați refugiații cu mâncare și cazare. Trebuie intervenit militar pentru stoparea unor războaie care fac toți acești oameni să fugă spre Europa și asta rapid. Vedem ulterior cum se stabilizează zonele, cine conduce și sub ce formă, dar întâi trebuie făcut ceva pentru ca oamenii să nu mai fugă de război.

Am scris în 2012 că-i “vina” sirienilor pentru că nu au nimic valoros acolo, altfel ar fi intervenit de mult puterile vestice. E timpul să intervină chiar și fără alt motiv decât de a stopa un război și migrația oamenilor spre Europa. Marea Britanie și Franța trebuie să-și asume un rolul care li se cuvine în rezolvarea acestor probleme, iar noi ceilalți din marea familie europeană trebuie doar să dăm dovadă de omenie. Momentan greul îl duc Grecia, Macedonia, Serbia și Ungaria, țări care chiar nu au vreo responsabilitate aici, iar noi suntem puțin mai la dreapta lor.

sursa foto: The Atlantic și Wikipedia.