Despre bloguri, bloggeri și pișcotari

Este amuzant cum unii strigă din când în când că bloggerii sunt pișcotari, deși în practică există pișcotari adevărați, multi mai mari și mai experimentați, și sunt chiar în văzul tuturor. Doar că ei sunt ceva mai discreți, mai puțin personali în comunicarea lor, așa că nu intră pe radarul oamenilor.

Nu neg, sunt și câțiva bloggeri pe care-i văd mai des decât este cazul pe la diverse evenimente și habar n-am cine sunt ei, unde scriu și cum scriu. Dacă mă întrebați pe mine, da, sunt oameni care vin pe la astfel de evenimente nu pentru a mânca și a bea pe gratis, cum zic haterii (refuz să cred că cineva face asta din acest unic scop), ci probabil pentru că așa se simt importanți, doriți, apreciați. Nici nu-mi pasă prea mult, problema este a celor care-i invită acolo fără a se întreba “ăștia ce informație dau mai departe“, “măcar scriu ceva despre noi sau doar pun un selfie pe net și zic ce vine s-au simțit aici hashtag brand?” sau “dincolo de ce audiență zilnică merită să cheltuim 10 euro cu ce consumă ei fără să obținem nimic în schimb?”.

Cum spuneam, nu cred că am întâlnit vreodată mai mult de 2-3 bloggeri cu adevărat pișcotari, adică avizi după gratuități, cadouri și “mocăciuni”, cum s-ar spune. Oricine este flatat de o atenție, un cadou, dar n-am văzut decât puține exemple de bloggeri care să facă din asta un scop în viață. Majoritatea sunt de fapt flatați, după cum spuneam, de atenție.

Am întâlnit, în schimb, o grămadă de pișcotari adevărați. Din aceia care la evenimente vin cu proverbiala sacoșă în care mai bagă ceva mâncare și pentru acasă. Din aceia interesați doar de cadoul ce-l vor primi la ieșire, din aceia care înjură văzând că stick-ul USB ce conține comunicatul de presă și 10 fotografii este de doar 4 GB, nu de 16 GB.

La o prezentare despre ceva de turism, o doamnă ce stătea în fața mea îi spune altei doamne “dar despre ăștia de la linia aeriană Cutare eu nu scriu nimic, că n-au mai organizat și ei un infotrip de multă vreme”. Am vrut să-i spun “poate de aia n-au mai organizat”, dar nu-i treaba mea.

La petrecerea unui operator telefonic, un domn ceva mai amețit s-a certat cu barmanul pentru a primi whisky din ăla bun, apoi îmi spune “-Auzi ce mi-au făcut ăștia [operatorul, adică], mi-au cerut telefonul înapoi după ce l-am testat! Păi cum e asta? Acum n-ar trebui să retrag și eu articolul de pe site?”. “-Ba da, retrageți-l”, i-am spus și eu. Nu știu ce-a făcut, habar n-am unde lucrează.

Altă conferință de presă. 20 de oameni în sală, doar eu și încă cineva am pus toate întrebările, că mi-a ieșit ditamai articolul după aceea. Se termină conferința, se dă startul la bufet, moment în care nici în filmele cu zombie n-am văzut o scenă mai dubioasă. Pur și simplu s-au aruncat aproape toți cei prezenți pe bufet, de nu avea loc o furnică să treacă printre ei. Pur și simplu au ras totul în câteva secunde. La ieșire, 10 minute mai târziu, organizatorii se certau cu o doamnă ce luase două pungi, spunându-i că se dă doar una de persoană, iar ea oricum venise neinvitată. S-au certat un pic înainte ca doamna să lase o pungă acolo. Habar n-am ce era în pungă, nici doamna nu știa, voia două oricum.

Câteva luni mai târziu o regăsesc pe aceeași doamnă la o degustare de whisky. Când i se dă un pahar de whisky, strâmbă din gură și spune că nu bea whisky, nu suportă gustul, e prea tare. De ce a venit atunci?

Altă ocazie și un domn îmi spune cum a sunat la reprezentanța unei mărci de telefoane pentru a-i trimite și lui modelul nou-lansat, că doar sunt prieteni. Nu-l aveau. A sunat atunci la un operator, că doar sunt prieteni, și i l-au trimis imediat. Oameni adevărați! “-Și l-ați dat înapoi? -Nu, uite-l aici!”, îmi spune cu nonșalanță. Îl avea de 6 luni.

Uneori te ia câte o firmă și te duce în altă țară, te cazează la un hotel frumos, îți asigură condiții bune și te duce să vezi lucruri minunate. Am mers și eu în astfel de călătorii, am văzut locuri frumoase sau tehnologii ce nu sunt la noi, le-am mulțumit frumos pentru invitația făcută. Oamenii nu vor de fapt mulțumirile mele, ci articole bune, așa că m-am străduit să ofer informații cât mai complete și interesante și inedite de acolo, ca să dovedesc că pot face asta. Eh, sunt alții care, în astfel de ocazii mișto cu practic totul asigurat, întreabă “auzi, dar taxiul până la Otopeni îl decontați?”

Se mai dau mici cadouri pe la sfârșitul evenimentelor. Pe multe le poți găsi pe Okazii după o zi, chit că-i vorba de un breloc sau un stick USB inscripționat cu numele firmei respective.

E o femeie legendară în “industrie” pentru cât de pișcotară este. Nu știu dacă o fi inventat meseria asta, dar se spune că a perfecționat-o. O știu din vedere, pare cum se spune că este, nu știu unde lucrează, ce face, ce scrie, ce filmează, ce produce, cine o invită, din ce trăiește. Nu cred că știe nimeni, este cunoscută pentru cele de mai sus.

Văd oameni cu câte două ceasuri inteligente la mână și trei telefoane de top, nou-lansate, în buzunar. Au “uitat” să le mai dea înapoi. Dacă le sunt cerute înapoi, încep apropo-urile “păi credeam că avem și noi o colaborare… bine, ți-l trimit mâine… dar vezi că la următoarea ta lansare eu sunt ocupat, îmi pare rău, nu cred că găsim spațiu pentru un articol”. E cam ca la parcagii din oraș – nu spune niciunul că-ți zgârie mașina, dar te cam temi că o va face dacă nu-i dai un ban; la fel și aici, mai bine lași de la tine decât să te trezești cu review-uri proaste sau zero coverage.

N-am înțeles niciodată apucăturile astea cu ținut cu japca câte un produs. Dacă-i întrebi pe respectivii oameni, îți vor spune chiar că așa e normal, păi patronul face o grămadă de bani din munca ziaristului, lui să nu-i rămână nimic? Păi îți rămâne un salariu, monșer! Aia e munca ta, să testezi produse, să scrii despre ele, să urmărești domeniul, iar în schimb ai negociat un salariu pentru toate acestea, ca toți ceilalți oameni din jurul tău. De ce dintr-o dată consideri că trebuie mai mult, doar pentru că șeful nu află (sau nu-i pasă) de mini-șantajul tău?

Nu mai bine, la sfârșitul zilei, ai un telefon varză, dar ții fruntea sus? Nu e mai bun sentimentul de a nu datora nimic, nimănui, de a nu avea obligații de nici un fel? Nu mai bine, dacă vrea cineva să te plătească pentru a-i face un serviciu, îi tai factură și stabiliți exact condițiile pentru care faceți asta?

Acum vreo 3 ani eram la lansarea unui software mișto. Primim, toți cei prezenți, o licență valabilă un an. Mă întâlnesc, de-a lungul timpului, cu oameni ce-au fost prezenți acolo și, din vorbă în vorbă, aflu ce-au mai făcut după acel prim an de licență: unii au trecut pe soluții free, alții au piratat, dar vreo doi îmi spun “ah, eu am mai sunat la ăia, să-mi mai dea niște licențe moca – și mi-au dat”. Eu nu, am preferat să dau bani (e mișto programul) în următorii doi ani în loc de telefoane tocmai pentru ca, data viitoare când ne întâlnim, să nu simt că datorez ceva respectivei persoane, să ne întâlnim “la scor egal”, cum s-ar zice.

La un eveniment îl văd pe un moș cu aspect senil care se tot plimba pe acolo și părea debusolat de ceea ce se întâmplă. Îmi dau seama că l-am mai văzut și la altele. Îi întreb pe organizatori cine este. “-Habar n-am, noi nu l-am chemat, nu știu de unde este”. Oamenii erau chiar mirați (iar pe unii i-am văzut exasperați) despre cum află pișcotarii despre evenimentele lor. O fi vreun grup secret de FB? Se duce vorba?

Alt an, alt eveniment, ceva prezentare de produse la Poiana Brașov. Acolo era și spa sau masaj cu pietre, ceva din ăsta fin. Toți bloggerii prezenți au preferat să facă altceva, să mai testeze produsul ăla 3 ore, să facem niște fotografii frumoase pe coclauri. Nu zic, or fi refuzat și alții spa-ul, n-am stat să număr. Din vorbă în vorbă în lunile următoare cu alți oameni din industrie, ulterior aflu că toți se găsesc într-o situație nasoală, un impas dificil: nu mai este de ajuns să facă prezentările astea pe la hoteluri de 5 stele, trebuie și niște activități tot mai inedite, mai ieșite din comun, că altfel nu prea vine lumea sau îți bat obrazul că la altul a fost mai bine. Cum ar fi, nu mai e de ajuns că stai două zile în puf, deși același produs l-ai fi putut vedea și în București, la birourile lor, gata să-i faci și acolo trei poze; nu, trebuie și mai mult!

Nu încerc să zic că aș fi eu perfect. Mă flatează atenția cuiva, fie ea printr-un gest, un serviciu, un cadou, la fel de mult ca pe alții. Oricine spune opusul despre el însuși este, zic eu, ipocrit. Plus că, dacă vă atrage ce auziți, da, sunt activități plăcute și experiențe inedite când ești blogger, așa că faceți-vă blog, scrieți cu toată silința pe el și țineți-vă de treabă, astfel de beneficii și venituri vor apărea și ele; am zis dintotdeauna asta.

Disclaimer: reiau și ce-am zis inițial, poate sunt și bloggeri la fel de pișcotari, poate doar nu i-am cunoscut eu sau nu mi-a zis nimeni de ei.

Dar una este să accepți cafeaua (sau mâncarea sau cadoul) unei gazde, că la protocol probabil nu se va renunța niciodată, dar complet alta este ca la plecare să-i furi scrumiera, ba chiar și poșeta din mână, cu ghilimelele de rigoare aici (pentru că, din câte știu, nu s-au furat poșete), și să-i spui în față “hai lasă așa, mi-o lași mie pe asta și vedem noi pe viitor cum ne reglăm”.

Nu de alta, dar eu, ca observator al unor astfel de relații, n-am văzut nici una funcțională pe termen lung. Sigur, rămâi cu un telefon moca sau cu o călătorie în care ai mâncat la lux și ai văzut lucruri frumoase, ba chiar ți-au decontat și taxi-ul până la aeroport, să nu dai de la tine nici măcar acei 40 de lei, dar în schimb “câștigi” niște oameni care abia te suportă și cu care nu vei colabora niciodată cu adevărat.

Vremurile se schimbă, mogulii intră la pușcărie, oameni din trusturi diverse de presă rămân pe drumuri, apar altele noi, vin unele străine, pleacă altele, crește bloggingul, apare videobloggingul, se lansează site-uri concurente. S-ar putea să descoperi, indiferent ce-ai fi, că au fost prea mulți ani în care ai fost ținut în puf și în care n-ai dat decât copy/paste după comunicate de presă făcute de alții (cu și fără diacritice, ca să dai ctrl+c din varianta care-ți trebuie), iar în anii respectivi n-ai învățat nimic nou, n-ai evoluat deloc, nu te-ai specializat pe nimic. Mocăciunile alea nu țin de foame și nici nu plătesc facturi, iar la telefon nu-ți mai răspunde nimeni.

Bine, știu că salariile sunt mici și lumea face ce poate. Câtă vreme li se permite să o facă, nici nu contează, oricum, plus că cei care au principii bune și vor o activitate serioasă au loc să o facă, nu-i bai.

Astea sunt oricum chestii avansate și trebuie să le trăiești pentru a le înțelege cu adevărat. Acest întreg articol poate că vi se pare despre ceva ce nu înțelegeți sau nu aveți cum să-i înțelegeți amploarea, din lipsă de comparație. Rețineți atunci un singur lucru și trebuie să aveți încredere în mine când îl spun: de câte ori auziți sau vedeți pe undeva scris că bloggerii sunt pișcotari, să știți că nu-i așa, sunt alții mult, mult mai răi.

O problemă caracteristică bloggerilor, că veni vorba, este tendința de a împrumuta diverse produse pentru anumite nevoie. Și e ok să împrumuți, să zicem, unul, e un semn de fapt al unei relații bune cu cealaltă parte. Problema apare, zic eu, când pleci undeva și mulțumești la vreo 6 companii care ți-au dat diverse pentru asta, de în curând o să aflăm și că ciorapii sunt sponsorizați de cineva. Și problema și mai mare apare când nu mulțumești respectivei companii prezentându-le mai pe larg produsul, căutând să dai informații pe larg despre el, ci doar pui un hashtag #companie prin statusurile tale de pe rețele sociale. Nici măcar un link, nici măcar un tag către pagina lor de Facebook sau contul de Twitter, ci un hashtag inutil pe o rețea socială în care un mesaj apare la 10% dintre cei ce te urmăresc. Să vă reamintesc că hashtag-urile sunt făcute pentru a urmări ce zic diverse persoane despre un subiect anume, dar dacă faci referință la cineva (produs, om, companie), există tag-uri? FFS, măcar un tag, dacă nu un review sau alt articol dedicat.