Cum am zburat cu un avion plin de bătrâni

Dragi cititori, vă urez Paște fericit și să petreceți bine alături de cei dragi, iar dacă ați plecat de acasă, vă urez un drum bun și liniștit înapoi. Articolul de mai jos este despre ceva petrecut în septembrie 2014, dar este amuzant și potrivit pentru o lectură ușoară de sărbători.

Plecam spre Regnum Carya pentru o săptămână de mare, soare, bunătăți turcești, multe cocktailuri servite pe ponton și tot ce ne-a oferit în rest unul dintre cele mai bune hoteluri turcești. Atâta doar că drumul până acolo începea cu un charter, iar o privire rapidă aruncată în aeroport mi-a spus că peste jumătate dintre pasageri sunt bătrâni. “O să fie amuzant”, i-am spus Matildei la modul ironic!

“Distracția” a pornit încă de la aeroport. Undeva în instrucțiunile agenției scria să fim la aeroport cu vreo 2 ore și ceva înainte de zbor și bătrânii probabil că s-au conformat, deoarece zona de așteptare, adică cea din fața panourilor informative, era plină ochi. Eu, cu ceva experiență în zboruri, am făcut să ajungem la aeroport cu 2 minute înainte să se afișeze poarta de check-in pe panou.

În momentul afișării s-a dat startul într-o cursă ce-ar putea rivaliza cu olimpiadele. Mă jur că vreo 14 babe și moși au avut o accelerație mai bună decât Usain Bolt. Într-o secundă erau lângă mine, în cealaltă erau la ghișeul de check-in. Alți 50 de oameni erau deja în urma lor, iar noi nu apucasem să ridicăm mânerele de la troller.

“Stai așa“, îi zic Matildei. “Nu degeaba călătoresc des, noi mergem la SkyPriority!“. Scot cardul Flying Blue (programul de fidelitate al SkyTeam, din care face parte și TAROM) și merg la ghișeul special de prioritate. Acolo, însă, domnișoara foarte amabilă se uită la mine și-mi spune “știți, un zbor charter nu intră în categoria de Prioritate, dar uitați ce putem face: “vă tipăresc aici etichetele de lipit pe bagaje, însă apoi trebuie să le duceți la ghișeul normal și să le lăsați acolo. Spuneți acolo că aveți deja etichetele, vă deschide poarta de bagaje și vă lasă!”.

“Perfect“, îi spun, “mulțumesc frumos!“. Și îmi tipărește etichetele pentru aeroportul Antalya, mi le lipește pe bagaje, apoi mergem la ghișeul de check-in, unde vreo 80 de bătrâni (și încă 40 de tineri resemnați, undeva la capătul cozii) erau buluc la ghișeu, că dunga galbenă cu “păstrați distanța” nu mai conta. Hmm… și eu trebuie să mă bag în fața lor.

O fac. Mă duc direct la ghișeu, explic treaba cu prioritatea, le arăt etichetele. După 3 secunde, domnișoara de la ghișeu înțelege despre ce-i vorba, deschide bara și bagă bagajele noastre. Eu m-am simțit ca un frequent flyer. Cei de la coadă s-au simțit înșelați, având în vedere că nivelul de zgomot de fundal a crescut brusc atunci când ne-au luat bagajele. Ne-am făcut prieteni încă din primul moment.

Apoi noi ne-am dus la lounge-ul Flying Blue, să bem un Campari orange și o cafea adevărată, iar ceilalți au rămas la coadă. Așa e cu prioritatea asta.

Bine. Vine ora îmbarcării. Îi spun Matildei “hai să mergem la poartă, probabil că se stă la coadă de o oră deja“. Surpriza a fost la poartă, unde nu stătea nimeni la coadă. Deja mă gândeam că mă speriasem degeaba și că va fi un zbor normal. Exact când ajungem noi se dă drumul la boarding, așa că rămânem în picioare și eram perechea numărul 3 la îmbarcare.

Era prea bine ca să fie adevărat. A fost prea bine. Deodată se ridică vreo 20 de bătrâni de pe scaune, vin și vor să se bage în față, spunându-ne că se ținea jos coada, pe scaune. Le spun că așa bazaconii n-am mai auzit de când m-am uitat ultima oară la Antena 3. Are loc un mic scandal și cedăm ceva teren, devenim a 5-a pereche la îmbarcare.

Apoi vine o altă pereche de bătrâni și ne spune “nu, noi suntem înaintea dumneavoastră, uitați, scrie și pe bilet“.

“E bună asta“, mă gândesc, “trebuie să aud motivul“. Și-mi arată un cod dubios de pe bilet, cel SEQ, unde ei aveau numărul 4 și noi numărul 6. Cred că era de fapt ordinea emiterii biletelor de îmbarcare, care aici nu are nici o însemnătate. Nu protestez, chiar nu mai conta că era încă cineva la rând, eram destul de în față.

În fața cuplului cu biletul 4 vine însă un alt cuplu de bătrâni. Noul moș spune “eu sunt în față, am bilete la clasa Business!“. Perechea numărul 4 îi lasă; ei nu aveau la Business. “Nimeni nu are la business“, îi spun Matildei în șoaptă, “e un charter, agenția nu vindea și opțiuni de bilete mai scumpe“. Nu protestăm nici acum, plecam în concediu, eram calmi.

Intrăm oricum printre primii în avion, cum îmi place mie de obicei. Aveam locurile la Exit, că le cerusem la ghișeul SkyPriority. Ne așezăm, punem căștile în urechi și privim spectacolul.

Cel puțin 20 de perechi nu și-au găsit locul, deși era clar scris pe bilet. Toți s-au uitat la plăcuțele indicatoare pentru locuri și s-au așezat pe cele greșite. “Ah, credeam că C este la geam, scuze!“. Aveam căștile pe urechi și ascultam ceva chillout bun, de relaxare, dar după ce auzi de 40 de ori spunându-se “rândul 11… rândul 12… ăsta e 12? Eu am locul A, care e A? E cel de la margine, scrie aici? Ba nu, la geam! Nu, la margine! Mă scuzați, v-ați așezat pe locul meu? Eu? Nu? Am locul A, uitați aici! Da, A este la geam. La geam? Nu, e la margine! Ba nu, e la geam! Domnișoară, unde este A! La geeaaaam!“, îți vine să faci poc.

Apoi a urmat epopeea securizării lucrurilor. Stewardesele s-au luptat cu vreo 10 doamne ca să le pună sus poșetele, pentru decolare. Cu câțiva domni s-au certat dezbătând dacă spătarele scaunelor erau sau nu în poziție verticală. Într-un final am decolat; când rulam pe pistă unei femei îi spună telefonul, iar din boxe ni se spune din nou să le închidem pe durata zborului.

“Să vezi de nu o cere cineva să închidă pilotul aerul condiționat pe motiv că-i curent“, îi spun Matildei.

Am fost profet. Nici 5 minute mai târziu, văd mâna femeii de pe rândul din spate apărând deasupra mea, ninja style, și închizând duza mea de aer. A mea, nu a ei; a ei era deja închisă. Nici o vorbă, nici o cerere, direct îmi închidea aerul. O întreb ce face. “Păi e frig, e curent!“. “Mie mi-e cald…” spun și o deschid la loc. Mă concentrez să fiu zen din nou.

Vine masa. Nu mă așteptam la nimic pe un charter de o oră, dar primim un sandviș și o pungă de ceva bomboane Milka pline cu caramel, atât de dulci încât după ce am mâncat două am simțit cum crește diabetul în mine.

M-am uitat în jur și cel mai fascinant lucru din tot acest zbor mi s-a părut faptul că toți, dar toți, cei ce nu terminau mâncarea o băgau în buzunar sau poșetă. Era un sandviș banal, dar toți au luat resturile la pachet, deși cu toții mergeau spre hoteluri de 4 sau 5 stele din zona Antalya, unde nu doar că toate pachetele sunt all-inclusive, dar este atât de multă mâncare încât ar putea hrăni de 10 ori mai multe persoane. Și iată-ne în avion, cu oameni băgând sandvișul în poșetă, deși peste 2 ore urmau să fie acolo.

După masă se face o coadă incredibil de lungă la toaletă. Era de așteptat.

Ne pregătim de aterizare. Discuția cu centurile și spătarele scaunelor și poșetele se repetă de 30 de ori.

Aterizăm. Rulăm pe pistă și se aplaudă zgomotos. Zic și eu, ca-n Seinfeld, “bravo, nu credeam că reușește“.

Câțiva pasageri se ridică de pe locurile lor imediat ce ieșim de pe pistă, deși s-a spus clar să rămânem cu centurile puse până la oprire. Stewardesa urlă după ei ca-n armată. Oamenii se așează la loc, dar mai lent, mai în silă, ca să arate că nu le este șefă. Eu sunt zen.

Avionul oprește ca să dea prioritate probabil unei alte aeronave. Toți pasagerii, în afară de noi și vreo alți 2-3, cred că am ajuns la terminal, așa că desfac centurile și se ridică. Un domn avea deja bagajele în mână și avansase două rânduri spre ieșire. Stewardesele urlă din nou, inclusiv prin difuzoare. Se așează cu greu la loc, avionul pleacă mai departe cu unii în picioare, ca-n autobuz. Îmi râd în barbă.

O altă intersecție și aeronava noastră dă din nou prioritate. Îl văd pe fereastră, e un Thomas Cook mare cât toate zilele, normal că-i dăm prioritate. Pasagerii se ridică iarăși în picioare, domnul cu bagajele din nou fură startul. Stewardesele urlă. Una parcurge atât de repede culoarul încât mă gândesc că sigur merge să pocnească pe cineva, ca-n comedii!

Ajungem într-un final la terminal. Eu nu mă ridic, știam că nu am unde. În secunda 1 deja culoarul era plin. Mai stăm vreo 5 minute până se deschide ușa. O doamnă are fața schimonosită de durere din cauza poziției și aglomerației în care stă. Se uită la mine și văd pe fața ei că nu înțelege de ce eu rămân pe scaun, cu căștile în urechi și ochii mari, uitându-mă la ea cu o curiozitate bizară.

Noi aveam locurile C și B, culoar și mijloc, iar pe A stătea o doamnă. Ne întreabă dacă ne ridicăm și-i spun că nu, nu am unde. După vreo 5 minute, văzând că toți ceilalți stau în picioare, cu bagajele în mâini, nu mai rezistă și ne solicită imperativ să ne ridicăm și noi. Poate îi este teamă că-i ia cineva bagajul ei de mână. Chiar atunci se deschide ușa și începe debarcarea.

Toți ies buluc, iar noi ultimii, că nu ne-a lăsat nimeni să facem un pas pe culoarul avionului. La controlul pașapoartelor îi găsesc pe toți, buluc și acolo, un pic șocați că n-au ajuns prea departe deși s-au grăbit să iasă din avion. Turcii nu prea au chef de muncă, între două pașapoarte controlate mai spun un banc între ei și discută ceva pe limba lor, așa că lucrurile merg încet. De asta v-ați grăbit?, îmi vine să-i întreb pe toți

Apoi ne-am dus la Regnum Carya și nu ne-a mai păsat de nimic, iar toate acestea au părut foarte amuzante.

Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați să-l arătați și celor din jurul vostru de la masa de Paști, eventual utilizând cuvintele “iată un blog excelent, trebuie să-l citești și tu!”. Sărbători fericite!