Articol scris după ce am băut un whisky Glenfiddich de 26 de ani

Unul dintre avantajele de a fi blogger este că la ora 15:30 ziua poți bea whisky de minim 26 de ani vechime. Mi s-a întâmplat miercuri, la o degustare organizată de Glenfiddich unde am aflat o mulțime de lucruri interesante.

Glenfiddich (se pronunță glenfidic) a fost fondată în 1886 de William Grant în Dufftown, Scoția, iar acum whisky-ul produs aici este cel mai bine vândut single-malt din lume și cel mai premiat. N-a fost premiat de redactorii revistelor, ne spuneam Ian Millar, ambasadorul de brand ce ni l-a prezentat, ci de International Spirits Challenge, unde se adună mulți master blenders și beau și miros whisky-uri și dau note, iar la final se află câștigătorii.

Compania fondată de William Grant (care are în portofoliu și whisky-urile Grant și Balvenie, ultimul fiind o comoară) a trecut cu bine peste diversele provocări din istoria sa și acum au o distilerie imensă, își fac singuri butoaie pentru maturarea whisky-ului, au fierari specializați în cupru (cuprari?) și, pe total, au 35% din piața de single malt. Data viitoare când sunteți în fața raftului de la magazin, poate numai asta ar trebui să vă facă să cumpărați unul pentru a vedea ce-i așa special (o sticlă de 12 ani costă 130 de lei la Mega Image, mai ieftin un pic în magazinele mari sau cele specializate).

Să trecem la whisky-uri. Single malt înseamnă că whisky-ul este produs într-o singură distilerie (dar de obicei din amestec de diverse generații sau de whisky-uri ținute în diverse tipuri de butoaie, după rețetele fiecăruia), spre deosebire de whisky-urile blended, care sunt un amestec de whisky-uri produse în diverse locuri din Scoția.

Cel de 12 ani este descris ca având o aromă de pere și stejar. Am aflat că ar fi un amestec de 15% whisky ținut minim 12 ani în butoaie spaniole de sherry cu 85% whisky ținut minim 12 ani în butoaie de bourbon american. Și butoaiele au povestea lor; prin lege, americanii pot folosi un butoi la o singură maturare de bourbon, apoi le vând în Scoția unde lemnul cu aroma căpătată astfel este folosit pentru maturat whisky. Tot americanii ard întâi lemnul din butoaie, ceea ce distruge anumite substanțe din lemn (atomi de lemn, cum s-ar spune) și le transformă în altceva, scoțând la iveală niște zaharuri care contribuie la aromă.

12 ani mai târziu, whisky-urile sunt scoase din butoaie, amestecate 15-85 și date pe piață în sticle.

Single malt-ul de 15 ani este ceva mai special. Să nu vă închipuiți că este un whisky de 12 care mai stă încă 3 ani în butoi; nu, toate au altă rețetă. Cel de 15 ani se bazează pe un proces de maturare numit Solera și este făcut din amestecul a trei whisky-uri: unul maturat în butoaie de sherry, unul maturat în butoaie de stejar american în care s-a ținut bourbon și altul maturat în butoaie noi de stejar american.

Whisky-ul de 15 ani este atât de bun încât este singurul de această vârstă ce a intrat în Top 10 whisky-uri.

Single malt-ul de 18 ani este pentru cunoscători, pentru cei care vor să simtă o aromă complexă, ne spunea ambasadorul de brand. Celelalte se pot bea cu apă, gheață sau altceva, dacă-ți place, dar la acesta de 18 ani e chiar păcat să nu-l guști gol, cel mult cu fix 2 picături de apă adăugate pentru a-i da drumul la aromă (dar două, ca din pipetă).

Acesta nu mai știu cum se fabrică, dar este descris oficial ca având gust de mere coapte și scorțișoară și este cel mai premiat single malt de 18 ani. Se fabrică în cantități mici și costă pe măsură, cam 270-300 de lei.

Apoi, într-un cerc mai restrâns după plecarea jurnaliștilor, am trecut la whisky-urile speciale.

Single malt 21 de ani – acesta este special prin metoda de producție. Cei de la Glenfiddich cumpără rom din Caraibe și-l păstrează o vreme în butoaie proprii. Apoi iau acele butoaie, cu lemnul lor impregnat cu aromă de rom, și pun în ele whisky ce-a stat deja 21 de ani la maturare în cine știe ce alte butoaie și amestecuri. Băutura mai stă încă minim 4 luni în aceste butoaie ce anterior au ținut rom.

Rezultatul este surprinzător. Whisky-ul de 21 de ani este mult mai închis la culoare și cu o aromă subtilă ce-ți aduce aminte de rom, când afli cum a fost făcut. Este tare, puternic, o băutură care se savurează lent; un whisky bărbătesc.

Apoi au scos o sticlă de 26 de ani. Acum iese pe piață pentru a concura în această categorie cu alte mărci și este un whisky minunat. Este mai deschis la culoare față de cel de 21 de ani, nefiind ținut și în butoaiele de rom (26 de ani în stânga, 21 de ani în dreapta), ci doar în cele de stejar american utilizat pentru bourbon.

Aroma este incredibilă, este cel mai bun whisky băut vreodată de mine (și cel mai vechi, până acum recordul aparținând sticlei de Balvenie 21 de ani pe care o am în frigider). Ambasadorul îl descria ca având o aromă proaspătă de lămâie și grapefruit; mie mi s-a părut de miere. Îl simți pe limbă și pe gât chiar și la câteva minute după ce-l bei, iar senzația este minunată. Este genul de băutură pe care o miroși în pahar, apoi guști puțin, închizi ochii și te relaxezi câteva minute purtat de aromele ei, genul de sticlă pe care o ții doar pentru tine.

Ian Millar, cu care am băut toate acestea, a fost tare simpatic și am discutat mult despre whisky-uri, inclusiv de la alte mărci, el având o carieră de peste 40 de ani în domeniu. Nu dau alte nume aici, n-ar fi frumos, dar mi-a plăcut o idee spusă: Glenfiddich este o afacere de familie încă din 1886, descendenții lui William Grant conducând și acum compania. Asta le permite să aibă o viziune pe termen lung asupra deciziilor pe care le iau și a băuturilor pe care le produc, deoarece într-un domeniu în care planifici pentru 12, 15, 18, 21, 26 și chiar mai mulți ani (au și sticle de 30, 40 și 50 de ani) ai nevoie de o astfel de viziune și de răbdare. Există și distilerii care au devenit companii publice, cu presiunea acționarilor și a profitului, cu manageri aduși pentru mandate scurte și care erau interesați doar de profitul imediat, iar pe termen lung unele decizii n-au fost bune și au decăzut.

M-am uitat pe site-ul lor. Au niște cocktailuri șmechere recomandate de barmani celebri, le găsiți aici. Există și un ghid mișto făcut chiar de Ian Millar.

M-am uitat însă pe whisky-urile extra-speciale, loc unde poți să mori de poftă.

Glenfiddich de 30 de ani poți găsi cu un pic de noroc. Eu am văzut diverse ediții de această vârstă de obicei prin aeroporturi, iar o sticlă costă în jur de 400 de euro.

Glenfiddich de 40 de ani deja este o raritate și probabil că apare doar în străinătate în magazinele de profil. Am văzut cândva o sticlă de Balvenie de 40 de ani, costa 3000 de euro. Cam asta este diferența de preț, justificată pentru că devine o băutură exclusivistă, iar după 40 de ani de stat în butoi, timp în care whisky-ul se evaporă vreo 2-3% pe an, rămân puține sticle disponibile. Se fac doar 600 de sticle pe an, fiecare fiind învelită în piele și însoțită de o notă ce-i prezintă istoria.

Glenfiddich de 50 de ani este ceva pentru care probabil te vei bate cu milionarii pentru a cumpăra o sticlă. Doar 50 de sticle sunt puse la vânzare în fiecare an și nu m-ar mira ca toate să fie rezervate din timp. Sticlele sunt făcute manual, au dop de argint și sunt învelite în mătase și piele.

Glenfiddich Ultimate de 38 de ani se găsește exclusiv în… China! Sticlele au formă specială, dop de cristal, sunt numerotate și nu știu cât costă.

Glenfiddich 55 de ani ediție specială Janet Sheed Roberts. Doamna respectivă a fost o nepoată de-a lui William Grant și a trăit peste 110 ani. În memoria ei s-au făcut doar 11 astfel de sticle, vândute în total la licitație pentru 400.000 de lire, bani donați ulterior.

Glenfiddich 1937 Rare Collection. Butoiul numărul 834 a fost închis în 1937 și abia 64 de ani mai târziu a fost deschis și îmbuteliat. A fost suficient pentru 61 de sticle. O astfel de sticlă a fost vândută în 2012 la casa de licitații Christie pentru 71.000 de dolari.