De taxe și moarte nu poți scăpa. Nici de mobila veche

Am citit un articol super-amuzant pe TVdece despre cum au scăpat ei de mobila veche din casă și scandalul care a urmat cu vecinii. Citiți-l și voi, e bine scris.

SituaÈ›ia este aceeaÈ™i peste tot în È›ară. Nimeni nu vrea mobila ta veche… până când o arunci È™i atunci îți sar toÈ›i în cap că de ce nu le-ai dat-o lor. După aruncarea la gunoi mulÈ›i doritori se arată, s-ar putea spune.

V-am spus că ai mei renovează un apartament. Trebuia să aruncăm mobila veche de acolo; bună mobila, funcțională, bine ținută, dar nu o mai voiam.

Etapa 1 – când au încercat să mi-o dea mie.

• “Nu o vreau!”
• “Păi de ce? Uite ce bine arată, e în stare perfectă, e lemn din ăla bun, nu se mai face acum aÈ™a bibliotecă!”
• “O fi, dar nu o vreau, caut alt aspect pentru living room.”
• “Dar asta e perfectă, de ce să dai banii pe alta?”
• “Dacă-i aÈ™a bună, de ce nu o păstraÈ›i chiar voi?”

Cu replica asta i-am încuiat, așa că s-a trecut la etapa 2.

Etapa 2 – când încerci să dai altcuiva mobila.
Planul a fost să scoatem niște mobilă pe scara blocului, că poate o ia cineva. Vreo săptămână n-a luat-o nimeni, spre surprinderea noastră. Dacă lăsam ceva legat, de exemplu o bicicletă, sigur dispărea.

Apoi am încercat să o plasăm. Matilda îmi tot spunea că sunt pe net site-uri unde anunți ce ai de dat moca și vin oamenii grămadă să le ia, practic se vor bate pe mobila mea de parcă s-ar da moca cupluri de lesbiene fierbinți ce știu să gătească burgeri buni (nu chiar cuvintele ei exacte). I loled.

Am încercat, ușurel așa, să dăm și noi mobila cu bani. Primul întrebat a fost omul de servici al blocului, căruia i-am oferit 50 de lei să o ducă jos și la gunoiul care se află la vreo 50 de metri distanță. N-a vrut să facă asta decât pentru 100 de lei. I-am spus că pentru 100 de lei o duc eu, dar m-am bucurat pentru el, probabil câștigă mulți bani dând cu mopul pe scări încăt să nu-și dorească 50 de lei pentru o oră de muncă în plus.

Am apelat, surprinși de acest refuz, la gunoierii care trec periodic prin cartier. Acolo răspunsul a fost și mai ciudat:

• “Nu putem, că maÈ™ina este urmărită prin GPS È™i ne dă afară dacă vede că oprim aici atâta timp!”
• “Pana mea, ziceÈ›i È™i voi că aÈ›i călcat un copil sau un câine sau era ambuteiaj pe stradă din cauza unui care parcase prost… faci 50 de lei rapid.”
• “Nu putem.”

Biiine. Deja mă gândeam că o vom tăia noi în bucăți, Dexter-style, È™i o vom căra în toiul nopÈ›ii la zona cu tomberoane, că de obicei ziua apare imediat o babă care strigă “de ce aruncaÈ›i aici gunoaie? Aici e doar pentru blocul nostru!“, că n-a înÈ›eles bine cum e cu astea. AÈ™tept să decidă È™i că punctul de transformare de electricitate este doar pentru blocul ei.

Etapa 3 – când chiar scăpăm de mobilă.
Soluția a fost miraculoasă. Într-o convorbire telefonică s-a amintit în treacât unei rude din provincie că ne chinuim să aruncăm mobilă și nu o vrea nimeni, nici măcar pe bani nu vrea nimeni să o ducă la gunoi.

• “AveÈ›i mobilă de dat!?! O iau eu!”

Mai exact o rudă/vecin ceva de pe acolo, care a treia zi de la discuÈ›ie a venit de la 200 km distanță în BucureÈ™ti cu un Papuc, a încărcat toată mobila, plus orice altceva nu ne mai trebuia nouă prin casă, indiferent cât de dubios ar fi fost respectivul obiect. “Ah, un scăunel pentru bebeluÈ™i, dar înalt rău È™i cu picioare È™ubrede de abia stă singur în picioare, darămite cu un copil în el? ÃŽl iau!”.

Le-a luat și dus a fost.