Cum e să cazi în „sabai”

Vă spuneam acum câteva săptămâni de un concurs organizat pe Tedoo.ro pentru cei care au călătorit în Tailanda. Ei își puteau relata pe net povestea concediului respectiv, iar dacă nu aveau un blog unde să facă asta, m-am oferit să-i ajut eu. Irina, o cititoare, mi-a trimis articolul de mai jos și fotografiile respective pentru a se înscrie în concurs.
***

Două ghiduri turistice. Groase. Pe unul îl ţin în mână, la celălalt mă uit în monitor. Articole printate în jurul meu. Articole salvate în Bookmarks. Imagini Google şi „Căutare”. Cine ar vedea şi fişierul Excel ar zice că mă pregătesc pentru vreun examen. Noroc că nu mă vede nimeni.

Ne-am hotărât să ne petrecem Crăciunul şi Revelionul în Thailanda. Eu şi Dana, cunoscută şi sub numele de „Sister”, „Soră bună” sau „Sora mea preferată, unică de altfel”. Pentru ea, e prima vacanţă în Thailanda. Eu am mai fost în Bangkok cu câteva luni înainte, o escapadă de câteva zile din Kuala Lumpur, oraşul în care locuiesc de un an jumătate. Evident, i-am zis „Stai fără grijă, caut eu variantele cele mai bune, tu doar alegi”. Dar cum alegi variantele când sunt ATÂTEA insule?!

Planificarea unei călătorii în Thailanda nu e un lucru uşor. Cel puţin nu dacă eşti genul de om care să nu poată lua uşor o decizie. Citeşti şi tot citeşti despre locuri, vezi poze peste poze şi o simţi cum creşte. Pre/ten-siunea. Să vezi şi tu albastrul cel verde. Să te întinzi şi tu pe plaja aia. Uau! Să înoţi şi tu cu peştişorii! Să le dai şi tu banane la maimuţe, da!! Danei îi plac maimuţele. Să… Să te întorci cu pozele perfecte. Cu amintirile perfecte. Să iei decizia perfectă!

10 zile: 5 zile în Koh Yao Noi şi 5 zile în Phuket. La telefon, îi explic Danei raţionamentul din spatele ecuaţiei. În Koh Yao Noi, o insulă cu în jur de patru mii de locuitori din golful Phang Nga, între Krabi şi Phuket, nu foarte turistică, sărbătorim Crăciunul şi ne satisfacem nevoia de linişte şi relaxare. În Phuket, cea mai mare insulă din Thailanda şi, implicit, cu „de toate”, mai vedem „una, alta”, ne petrecem Revelionul şi ne satisfacem nevoia de distracţie. Cum să spui „nu” unui plan care te face să te simţi împlinit? Dana e în-cân-ta-tă.

Pe 23 decembrie, la ora două, aterizăm în Krabi, după un zbor de doar o oră jumătate din Kuala Lumpur. În sfârşit, pentru prima oară în viaţă ne aşteaptă şi pe noi cineva la sosiri cu o pancartă cu numele noastre. Destul ca să ne facă să ne simţim importante. „Noi suntem”, îi spunem thailandezului venit să ne asigure transportul până la ponton. Un om mic de statură, cu piele măslinie şi faţă zâmbitoare, nu vorbeşte engleză mai deloc, dar ce contează. Mergem spre insulă!

Pontonul e micuţ şi aproape pustiu. Doi-trei localnici stau tolăniţi pe bănci, dormitează. E cald. Nişte copii apar şi dispar. Nu e afişat niciun orar în engleză, dar ni se spune că următoarea barcă ar pleca  peste o oră. „Four o’clock”.  Suntem în plin sezon, dar unde sunt turiştii? Apar şi ei, pe rând, o englezoaică venită să mediteze şi un rus blond cu nasul ars de soare. Singuri. Vine şi barca şi se umple cu localnicii apăruţi parcă de nicăieri, cu saci, pungi, plase şi plastic şi cu genţile noastre cu rotile care încearcă să-şi găsească locul. „Asta nu înseamnă că noi nu suntem aventuriere. Doar că suntem mai delicate”, îmi zice Dana şi izbucnim amândouă în râs.

Arată perfect. Avem căsuţa noastră de lemn, hamac pe terasă, multă verdeaţă şi marea cât cuprinde. Avem chiar şi Internet, nu ca să-l folosim, normal, doar suntem pe insulă, ci doar să-i spunem familiei că am ajuns, să le arătăm şi lor pe Skype unde stăm, să le povestim cum a fost drumul, atâta tot, că plecăm în recunoaştere. Ne întoarcem orbecăind. Uitasem cum e să-ţi lumineze drumul doar stelele. Din când în când mai trece câte o motocicletă sau un moped, dar în rest e linişte. E ca la ţară, şi ca la mare, şi puţin ca la munte, în combinaţia ideală. Turişti răzleţi şi complexe turistice discrete. Nimic ţipător, nimic care să strice peisajul. Fără brizbrizuri, nimeni nu-ţi vinde nimic, trecătorii ne zâmbesc, iar noi nu trebuie să ne schimbăm expresia feţei ca să le zâmbim înapoi. Ne zâmbesc şi gazdele de la pensiune şi ne spun că pot să gătească orice vrem din meniu, în variantă vegetariană, făcând să dispară singura grijă pe care o aveam. „Pad thai şi green curry”, iar delicios e puţin spus. Ne întoarcem la căsuţă şi ardem de nerăbdare să mergem de dimineaţă la plajă. „Mâine să ne luăm lanterne…”

„Dormi?”

„Nu.”

„Ai auzit şi tu?”

„Da.”

„Oare ce e, crezi că e la noi în cameră?”

„Nu ştiu, nu-mi dau seama.”

Aprindem lumina, dar nu vedem nimic. Ne culcăm la loc.

„Am găsit!!” Ascultăm amândouă pe youtube (aici) şi recunoaştem fiecare sunet. Un gecko, o mică şopârlă, s-a găsit să „socializeze” toată noaptea de la noi din cameră cu prietenii de afară şi să ne ţină treze, dar o iertăm pentru că a venit să ne apere de insecte. „Hai la plajă!”

Stăm întinse pe nisip. Înotăm în mare. Ne răcorim la umbra unui palmier. Fresh de ananas. Sorbim din pahar. „Aahhhh”. Nici n-am ajuns bine şi deja începem să ne facem planuri cum să ne întoarcem. Să ne dăm demisia. Să ne mutăm pe insulă. Oare în sezonul ploios plouă zilnic? Cât o dura? La un moment dat ni se face foame. Din ghid ne face o terasă cu ochiul. „Sabai Corner”. Nu e chiar aproape, aşa că luăm un taxi până acolo. Taxiul e de fapt un „songthaew”, un fel de camionetă cu două bănci lungi în spatele descoperit, pentru pasageri. Majoritatea turiştilor închiriază scootere, noi însă n-am mers niciodată cu un scooter. „Mâine să închiriem şi noi biciclete…”, dar până atunci bem o bere tolănite în hamac, cu burţile pline şi privim marea. E minunat. Se văd insuliţele din golful Phang Nga. Ne întoarcem la plajă, intrăm din nou în mare, ne pozăm, facem câteva selfie-uri cu strâmbături de colecţie.  E biiineee!!!

La pensiune, singur la o masă pe terasă, stă un turist în jur de 50 de ani, cu părul tuns scurt și cu ochelari mici si rotunzi, slab de statură și cu spatele țeapăn. Ia o înghițitură de ceai din cana pe care o ține cu degetul mic ridicat spre asfințit și ne întreabă, cu accent german, cum ne-am petrecut ziua. Îi povestim super-entuziasmate. „This is my sabai corner”, ne spune el cu un mic zâmbet pe buze și pentru că nu înţelegem, ne explică ce înseamnă „sabai” în thailandeză – o stare de linişte, de bine, de relaxare lipsită de griji. „Aaaaaa”, nu ştiam. Îl întrebăm de cât timp e aici şi ne spune că e de ceva vreme pentru că scrie un ghid turistic despre Thailanda. „Ce nevoie mai avem de ghid când l-am întâlnit pe cel care-l scrie? Ăsta da noroc!”, mă gândesc instant şi îl întreb, evident, ce locuri ne recomandă, ce insule din apropiere, dacă să mergem cu caiacul, unde să facem scufundări, care e locul lui preferat… Răspunsul lui mă dezamăgeşte. Putem merge pe altă insulă, dar pentru o zi nu se merită, lui îi place aici… parcă nu vrea să ne zică nimic, dar nu contează, o să descoperim noi singure! Avem noi ghidul nostru, slavă Domnului că nu e scris de el!

Facem un duş şi ne îndreptăm spre un restaurant italienesc, „La Luna”. E cu „stea” în ghid, are grădină şi paste proaspete, făcute în casă. Afacerea unui italian, Romano, care de câţiva ani s-a mutat pe insulă, iar acum e venită şi familia lui să-i dea o mână de ajutor în lunile turistice. „Mama, papa, single”, după cum ni-i prezintă şi se prezintă însuşi „papa”, un italian de vârstă mijlocie, cu gura până la urechi, cu tenul bronzat şi părul lung şi grisonat. Cel „single” îi seamănă, îi seamănă şi lui Brad Pitt din „Legendele toamnei”, cu părul lung si blond și cu cămașa deschisă la culoare desfăcută până la piept. E ajunul Crăciunului şi destul de aglomerat, majoritatea turişti, dar şi câţiva localnici. Ascultăm muzică, bem un pahar de vin şi în planurile noastre de mutare pe insulă ne aducem şi noi părinţii să se împrietenească cu cuscrii, „mama şi papa”.

25 decembrie. Crăciunul. Ne mâncăm clătita cu banane, bem fresh-ul de ananas şi închiriem două biciclete ca să explorăm insula. Ce dor îmi era să merg cu bicicleta! La deal e ceva mai greu, imposibil de fapt să urcăm pe biciclete, aşa că mergem pe lângă ele. Dar să vezi la coborâre, ce bine o să fie. Ca vântul şi ca gândul, apăs uşor frâna ca să încetinesc, prind însă şi mai multă viteză, apăs frâna din nou, mai tare, nu merge, bicicleta tremură din toate încheieturile, inima îmi bate puternic în piept şi ştiu că o să …………………………………………………………………………………cad. De jos, întorc capul şi mă uit. Nu se vede nimic. Aştept. Mi-e foarte cald. O văd pe Dana venind şi încerc să mă ridic, ca să nu se sperie. Simt cum îmi curge transpiraţia de pe frunte. De pe spate. Mă uit la mâini şi la picioare şi mă ustură. Sânge şi urme de pietriş. Îmi curg lacrimile. „Sunt bine, lasă-mă.”

Întinsă în pat la spital mă gândesc ce noroc am avut. Că nu mi-am rupt nimic. Că nu a venit nicio maşină din spate. Că au apărut cei doi localnici, de unde or fi venit, nu ştiu. Că mi-au adus apă. Că au chemat salvarea. Că îmi curăţă rănile şi o să fiu bine. Şi ce ghinion am avut. Cine mai merge la spital de Crăciun? Ce-o să le zic alor mei? Cum o să intru în mare? Când o să intru în mare? „Peste trei zile”, îmi spune asistenta, „să vii şi mâine dimineaţă să-ţi schimbăm pansamentele”. Opt, în total. Mă ridic şi mă privesc în oglindă. Un pom de Crăciun, prost decorat, probabil la suprapreţ.

Dar nu, e o sumă infimă, şi cei doi bărbaţi care ne duc cu salvarea înapoi la pensiune nu vor să accepte niciun ban. După mai mult de un an în Malaezia, unde o simplă consultaţie te costă de două ori mai mult decât „suprapreţul”, după peste 25 de ani de experienţe medicale în România, ajungem în Thailanda, pe o insulă, unde oamenii te ajută fără să aştepte nimic în schimb. Unde îţi zâmbesc, fără să le fi făcut vreo favoare. Unde oamenii sunt buni pentru că aşa sunt. Fără motiv.

După-amiază ajungem la plajă. Cine mă vede mă întreabă ce am păţit. „Motorbike?” „No, bicycle”. „Nici măcar cu motocicleta”, adaug în gând, dar uite că am ajuns şi atracţie turistică. Mă vait la Dana că „marea e atât de aproape, şi totuşi atât de departe”, dar încă nu m-a apucat depresia, e bine. La pensiune îmi curăţă ea rănile, la restaurant le arăt italienilor ce am păţit. „Poverina”. Ne întoarcem pe întuneric, cu lanterne de data asta şi simt cum mă înţeapă ceva în degetul de la picior. Mă opresc, mă aplec, o smulg din deget şi i-o arăt Danei. O sârmă subţire şi lungă. Asta îmi mai lipsea! Râdem în hohote.

De dimineaţă ne ducem din nou la spital. O să se vindece treptat. „Peste trei zile”, îmi zice din nou asistenta. Mergem la plajă şi stau în mare într-un picior, ca o pasăre flamingo. Dana rămâne, eu îmi iau cartea şi merg la „Sabai Corner”. E bine, nu e foarte cald şi vântul adie. Citesc în hamac. E linişte. Pun cartea deoparte şi mă uit la mare. O văd pe Dana. Privesc în depărtare şi văd insulele din golful Phang Nga. Şi pentru prima oară de când am ajuns aici, nu mă mai grăbeşte nimic.

Nu mă mai gândesc la mâine sau la poimâine.

Nici măcar la „peste trei zile”.

Nu mă mai gândesc la insule sau la excursii din viitor.

Nu mai văd peştişori coloraţi când închid ochii şi nu mai înghit în sec.

Inspir în schimb adânc, cu poftă.

Sabai, sabai.

Text de Irina Ludu

Fotografii de Dana și Irina Ludu

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro.