Ne prefacem că singura problemă a învățământului este o învățătoare

La conferința de presă ce a anunțat demiterea învățătoarei “șpăgare” din respectiva școală, cea care îi numea săraci și nesimțiți pe părinți pentru că nu cotizaseră destul la cadouri pentru toți angajații școlii, am auzit de la oficialități aceleași două fraze inutile:

1. să nu lăsăm un caz izolat să arunce o lumină proastă asupra întregului sistem de învățământ
2. “ar fi mai bine să se interzică fondul clasei și orice cadou” … “primăriile sau ministerul trebuie să asigure finanțarea completă a școlilor” … “nu e normal ca profesorii să apeleze la părinți pentru a cumpăra cretă și perdele” … “să se aloce mai mulți bani școlilor”

Prima afirmație mi s-a părut hilară. Un caz izolat? Aproape peste tot se cer bani pentru cele necesare prin clasă și sunt sigur că și pentru cadouri se mai dau din când în când; școala este una dintre mașinăriile ce trebuie “unse” des de către părinți pentru a se asigura că funcționează în avantajul lor, chipurile sub scuza că astfel copilul lor va beneficia de solicitudinea profesorului.

A doua afirmație este un fel de “să se facă” impersonal, fără nici o bază reală. Bugetele sunt mici, profesorii sunt prost plătiți, multe școli au nevoie de renovare, iar în mediul rural situația este de-a dreptul tragică. Totuși, din când în când apare câte un astfel de “deștept” la televizor care spune “păi dați-le mai mulți bani atunci!”, de parcă ar fi așa simplu.

Să nu înțelegeți că iau deci apărarea sistemului; nu zic nici că este normal ca părinții să cumpere bănci noi sau cadouri cadrelor, iar învățătoarea respectivă trebuia concediată din primul moment. Dar iată că a mai trecut un mare scandal despre sistemul educațional (pe lângă seria lungă de bac-uri cu rezultate proste) și tot nu spune nimeni, negru pe alb, adevărul cel mare:

• că sistemul este prost gândit și trebuie reformat de la cap la coadă, de la minister și până la ultima învățătoare, și gestionat ca un tot unitar, nu de la caz la caz local.
• că reforma trebuie să asigure salarii decente celor care pregătesc noile generații în primii 18 ani de viață și școlile trebuie renovate și dotate cu toate cele necesare.
• că materiile și metodele de predare trebuie regândite și adaptate vremurilor curente, orientate pe a descoperi aptitudinile elevilor și a-i duce pe direcție cea mai potrivită.

Nu-i vorba de a asigura un buget mai mare pe moment, ci de un sistem întreg care în fiecare an scade, nu crește, îndreptându-se spre un soi de colaps, iar în funcțiile cheie ce au putere de decizie asupra viitorului său trebuie numiți oameni ce au viziunea corectă și dorința de a schimba lucrurile. Este mai mult decât un “să-și facă fiecare treaba în mod cinstit și totul va fi ok”. Metoda aceasta este bună atunci când deja ai construit ceva și vrei doar să menții un anume nivel, dar noi avem nevoie de o reconstrucție completă, de la bază.

Sigur, aici intervine problema de fond. Cine să găsească acei oameni cu viziunea corectă și dorința altruistă de a îmbunătăți lucrurile, dacă guvernul și parlamentul sunt formate doar din oportuniști de moment, din oameni care și-au cumpărat postul și-și văd doar de interesele lor bănești și de cele ale partidului? Cine să-i găsească atunci când președintele spune că nu e nevoie de prea multă școală, iar premierul este un plagiator căruia nu i se pare nimic greșit în ceea ce a făcut? Cine să-i găsească atunci când la toate nivelurile sistemului educațional se fac manevre, că doar toate se negociază cu dirigintele, secretara, directorul, inspectorul șamd, în funcție de nivelul problemei?

Când o gândești așa, întreg sistemul ar putea fi deja condamnat la mediocritate, la o scădere ce nu poate fi ușor oprită și eventual inversată. Nu m-ar mira ca peste niște ani sistemul privat de educație să fie singurul care contează, iar doar cei ce nu și-l permit să meargă în școli publice, eventual în mirarea celorlalți “și… ai ieșit cu bine de acolo? ai învățat ceva?”. Până la urmă, la nivelul grădinițelor deja se observă diferența între privat și de stat, nu?

Revenind la cadouri și bani dați la școală, eu am avut noroc. În școala generală parcă am dat ceva pe la fondul clasei, dar erau sume modice. Cadouri nu cerea nimeni, dar de 1 martie sau 8 martie duceau elevii din propria inițiativă a părinților câte o atenție. Apoi, în liceu, nu cred că am dat niciodată bani pentru ceva la școală, deși probabil Colegiul Național Gheorghe Lazăr avea statut privilegiat atunci când era vorba de finanțare. Singurii bani dați au fost la final, 30 de lei pentru a asigura comisiilor de la bac ceva suc, chipsuri și reviste pe masă. Chiar și atunci venise ordin de la Minister că e interzis să se strângă astfel de bani de protocol și chiar am semnat toți elevii pe un tabel că am luat la cunoștință și nu vom da astfel de bani, deși cu toții știam că semnăm doar de formă.

Asta este povestea mea. Vă invit să spuneți și voi, mai ales dacă sunteți părinți, cum e situația la școala unde aveți treabă, dacă dați bani pentru cadouri, fondul clasei, ce, cât, de ce, sub ce formă șamd. Fără nume de școli, dacă nu vreți să le dați, că nu asta contează. La finalul anului trecut, de exemplu, vorbeam cu cineva care-mi spunea că toată clasa a pus bani să ia învățătoarei un laptop, că nu avea.