La pragul dintre “sunt vesel” și “pământul se învârte ca o veveriță drogată”

Îmi place foarte mult noua campanie Heineken “sunrise belongs to moderate drinkers”, în traducere aproximativă “cine nu se îmbată criță din prima se distrează mai mult”. De mulți ani gândesc fix la fel.

Poate este din cauza felului în care am fost crescut. Ai mei m-au lăsat întotdeauna să gust din băutură, indiferent de care ar fi fost ea la masă atunci când era, așa că mai târziu, când am crescut, n-am avut niciodată tendința de a bea până când nu mai știu de mine și cad leșinat într-un colt al chefului. De exemplu, balul de final al liceului a fost la Palatul Parlamentului, costume, rochii, dans, distracție – na, ca la finalul unei “ere”, că așa o simțeam cu toții. Un coleg a băgat din primul moment vodcă Finlandia la greu; la 11 noaptea era leșinat pe sub masă, așa că a fost dus pe brațe acasă, apoi noi ceilalți ne-am distrat până la 4 dimineața. A doua zi zicea că nu-și mai amintește nici un moment al balului. A meritat?

Sigur, au fost și astfel de nopți în care la un moment dat “s-a stins lumina”. Nopți în care am vomitat cine știe pe unde, în care am ajuns acasă pe trei cărări, cu totul clătinându-se în jur, nopți în care nici n-am mai ajuns acasă și am dormit prin căminul în care se desfășura totul sau în alte locuri. Chiar la respectivul bal de mai sus nu mai țin minte dacă am dat totul afară pe geamul mașinii, în drum spre casă, sau chiar acasă; dar măcar era 4 dimineața când s-a rupt firul. Țin însă minte că a doua zi am fost mai amețit și mai haotic decât un zombie pe un stadion.

Cândva în următorii ani am început să descopăr că nu merită efortul. Orice băutură ar fi, nu merită să-ți vomiți stomacul câteva ore mai târziu; oricât de euforic, de lipsit de griji și de imbatabil te-ai simți atunci când ești luat de tot de efectul alcoolului, nu contrabalansează chinul de a doua zi, durerea de cap, amețeala și stomacul sensibil. Și nici nu mi se pare că poți avea vreun succes deosebit la femei atunci când te împleticești pe picioare și vorbești stâlcit fiecare cuvânt.

Și de atunci nu mai beau mult. Petrecere, ce-o fi, îmi știu limita dintre pragul “sunt vesel” și pragul “pământul se învârte ca o veveriță drogată”. Beau doar până la acea limită, fără să o trec. Pun pauză o vreme, beau și apă, dar măcar mă distrez până la final, nu doar până la 11 noaptea; sau până mi se face somn, dar măcar e un somn cinstit și nu trebuie să dovedesc nimănui că pot sta până în zori. Măcar vorbesc cu oamenii și a doua zi țin minte ce-am vorbit și, ceea ce după un anumit moment al vieții devine la fel de important, ce-am făcut, ce-am atins, cum m-am comportat, unde, pe cine șamd.

Iar uneori se întâmplă să fie 5 dimineața și tu, fiind suficient de treaz și cu rotițele încă în mișcare în creier, să-i spui ei “pleci acum? hai că te conduc până acasă, că-i dubios pe afară”, chit că o faci doar ca un gest frumos sau din alte interese. Uneori chibzuința și gesturile frumoase duc la relații la fel de frumoase. Prefer oricând amintirea acelui drum, după o noaptea de muzică și băutură în The Floor, decât amintirea că am băut zdravăn și… nu mai știu.

detalii: reclama Heineken.